Conacul Miclescu

                        

 

            Conacul Miclescu din judetul Botosani, comuna Calinesti. O istorie adevărată la cîţiva kilometri de municipiul Botoşani, o întreagă istorie de secole încape într-un conac. În localitatea Călineşti locuieşte Radu Alexandru Miclescu, descendentul Micleştilor, o familie de boieri ce a stăpînit o bună parte din pămînturile judeţelor Botoşani şi Suceava. După aproape 30 de ani, perioadă în care a locuit în Germania, Radu Alexandru Miclescu a revenit în România, stabilindu-se în conacul familiei Miclescu de la Călineşti. Imobilul a fost refăcut în totalitate după modelul celui din 1940, de către arhitectul Şerban Sturdza, văr cu Radu Alexandru Miclescu. Peste 40 de oameni au lucrat la acest conac. În 1991, după apariţia legii privind retrocedările, Radu Alexandru Miclescu a revenit în România pentru a reintra în posesia averii dobîndite de-a lungul timpului de familia sa. După cinci ani în care a întîmpinat şi opoziţii, descendentul familiei Miclescu a devenit proprietarul conacului de la Călineşti.Alexandru Miclescu a întîmpinat multe greutăţi în demersul să, piedicile fiind puse de fostul preşedinte Ion Iliescu şi de către Octav Cozmîncă. Ultimul, botoşănean de origine, a donat conacul Secretariatului pentru Handicapaţi, în vederea înfiinţării unei şcoli sau a unui cămin pentru copiii cu dizabilităţi. În ianuarie 1996, urmaşul boierilor din Călineşti a obţinut o hotărîre judecătorească, prin care a redevenit proprietar pe această construcţie şi pe 200 de hectare din jur.               

           Conacul familiei Miclescu a fost construit la 1711, de către Grigore Miclescu. În momentul de faţă are 30 de camere, la fel ca la sfîrşitul anilor ‘40, cînd a fost preluat abuziv de către comunişti. În toată această perioadă, conacul familiei Miclescu a avut mai multe destinaţii, printre care şi cea de penitenciar. Între timp, i s-au adus o serie de modificări. În incintă se află amenajat şi un apartament al reginei, în amintirea momentului în care conacul a avut-o ca oaspete pe soţia regelui Ferdinand I.Conacul familiei Miclescu adăposteşte o sumedenie de obiecte de artă extrem de valoroase şi rare. Multe au fost achiziţionate în timp, iar altele, ce au aparţinut familiei Miclescu, au fost recuperate după revoluţie. De altfel, Radu Alexandru Miclescu are destul de multe obiecte care au aparţinut familiei sale. Cel mai vechi obiect din conacul de la Călineşti este un caluț chinezesc ce datează de la 1250. Mobilierul datează de pe la 1700–1800 şi reprezintă mai multe stiluri şi culturi. Printre piese se află şi două fotolii din biroul Ţarului Alexandru I al Rusiei. La Călineşti se găseşte un tablou extrem de valoros din 1493, cu chipul Împăratului Maximilian al III-a. Daca treceţi prin Călineşti, nu ocoliţi conacul. Aşa veţi putea retrăi cîteva momente din timpul marilor familii boiereşti pe care le-a avut Moldova.

 

Castelul Kálnoky

         

                                    Castelul Kalnoky din comuna Miclosoara jud. Covasna.

             Construcția castelului Kálnoky de la Micloșoara a fost începută în anii 1500 ca și conac de vânătoare al familiei și conține multe elemente renașcentiste, precum decorații pictate pe pereți. Castelul a fost abandonat timp de 50 de ani și momentan este în curs de renovare. Familia Kálnoky este una din familiile istorice ale Transilvaniei, originile lor ajungând până în perioade medievale obscure.

         Se crede că, prin secolul al XIII-lea, un secui cu numele de Kalnoky ar fi salvat viața regelui Ungariei în timpul unei vânători, țintând cu săgeata ursul care se năpustise asupra suveranului. Monarhul i-ar fi oferit, drept recunoștința, moșia de la Miclosoara/Miklosvar și l-a înnobilat. Ca amintire a evenimentului, stema familiei poartă și acum emblema ursului străpuns de săgeata.

Dincolo de legenda, familia Kalnoky este atestată pentru prima oară documentar în estul Transilvaniei la 1252, cele două moșii principale fiind la Micloșoara, conacul de vânătoare și la Izvorul Crisului, acolo unde se află și reședința familiei.

           Printre personalitățile familiei se numară și Gustav Kalnoky von Korospatak, diplomat austro-ungar și ministru de externe timp de 14 ani în guvernul de la Viena. Acesta a trebuit însă să părăsească Ardealul în urma venirii comunismului și fiul său s-a născut în exil. Generația actuală, a 25-a a familiei mai exact contele Tibor Kalnoky de Korospatak fiul lui Gustav Kalnoky, a revenit în țară după 50 de ani de exil in Occident. Tibor și-a petrecut tinerețea în țări ca Germania, Franța și Olanda. Ca o ironie a sorții, urmașul “vânătorului” a devenit veterinar, specialist în pasări sălbatice. Tibor Kalnoky ar fi rămas un bun veterinar, muncând in Occident, dacă destinul nu ar fi schimbat totul, permitându-i să descopere pământul strămoșilor săi în 1987.

           După opt ani de proces cu statul român, aristocratul și-a recuperat în 1999 două conace și mai multe case din Micloșoara. O moștenire pe cât de valoroasă, pe atât de greu de întreținut, dacă aristocratul nu ar fi găsit soluția: turismul rural ecologic. Conacul a fost complet restaurat si salvat aratand impecabil.

Conacul Rosianu

             Castelul Roşianu din comuna Turburea este un castel cu istorie, încărcat de amintiri plăcute, care dăinuie în zidurile cetăţii. Demult, se spune că acest castel a fost al boierului Roşianu, dar legendele, continuă să apară, şi să împletească cele mai frumoase poveşti. Potrivit autorităţilor locale, castelul, vechi de peste 100 de ani va intra in circuitul turistic. Bătrânii satului se mândresc cu un astfel de castel, tocmai la ei în comună. Copiii se visează deja prinţi sau prinţese, având în jur o clădire atât de impozantă. De ceva timp, însă castelul, a rămas în tăcere, părăsit şi aproape distrus de intemperiile naturii. Autorităţile locale spun că au înaintat deja o scrisoare la Ministerul Dezvoltării pentru ca acest castel să fie reabilitat şi mai târziu, inclus în circuitul istoric şi turistic. Istoria castelului e cât se poate de fascinantă. Castelul Roşianu este o clădire veche, construită de un arhitect din Italia, pe nume Pera, chemat special de boierul Roşianu. După moartea lui, castelul s-a transformat rând pe rând în primărie, dispensar comunal sau maternitate. Castelul era înconjurat de terase de vii, mari şi întinse. O clădire de unde puteai zări, practic tot satul Poiana”, a spus o localnică. Se pare că acest castel a prezentat interes pentru foarte multe persoane, însă majoritatea au dat înapoi, pentru că, se pare, costurile de reabilitare sunt foarte mari. Mai mult decât atât, potrivit localnicilor, imaginea autentică i-a făcut pe mulţi regizori, să îşi dorească ca decor, pentru scenele din filmele lor, acest castel.

       Legenda castelului spune că aici cele mai frumoase domniţe s-au perindat. Clădirea este poziţionată pe vârful unui deal, ceea ce îi conferă o panoramă pitorească, un peisaj parcă desprins din poveştile cu prinţi şi prinţese. Castelul „spune” istoria doamnelor care au trăit aici, a domniţelor care şi-au făcut ieşirea în societate şi care şi-au întâlnit de multe ori marile iubiri, a domnilor care şi-au supravegheat supuşii de la balconul dinspre est sau a copiilor care urcau gălăgioşi scara interioară, în formă de spirală. Bătrânii locului susţin că au auzit poveşti, care susţin că boierul era un om destul de avar, care se purta cam dur cu angajatii. Îi plăcea ordinea şi lucrurile bine făcute şi nu tolera nici o greşeală. Din toată povestea castelului, au mai rămas doar câteva cărămizi rătăcite şi stâlpii de susţinere şi atât. Stilul italienesc al clădirii încă se mai observă, dar doar la balconul exterior. Prădătorii, oamenii, pentru care acest castel nu a însemnat nimic, au furat lacomi ferestrele şi toate bunurile din interior. Nu se mai distinge nimic din ce însemna viaţa luxoasă, pe care au trăit-o domnii cetăţii. În singurătatea lui, castelul plânge şi cere susţinere, altfel se va „frânge”, răpus de ploi şi de vânt.

        Castelul Roşianu are o vechime de peste 100 de ani şi se pare, potrivit autorităţilor locale, pe parcursul exploatării au fost făcute lucrări de întreţinere periodică. După anul 1989 nu au mai fost executate lucrări de întreţinere şi reparaţii, clădirea respectivă prezentând un stadiu avansat de degradare. Misterul care te învăluie, atunci când îi treci pragul, este aproape halucinant. Şi tot atât de halucinant pare şi interiorul, care descrie, o istorie „pătată” de oamenii, care din indiferenţă sau nepăsare, îşi declară dragostea pe pereţii castelului. Prin toate camerele, practic dăinuie mesaje, care mai de care mai obscene, creionate la fel de obscen şi tot ce puteai trăi mai frumos, se transformă brusc într-o imagine ireală. Castelul, în toată profunzimea lui, avea o istorie aparte, pe care localnicii o vor înapoi la fel ca şi autorităţile locale, care luptă ca cetatea să fie înscrisă în circuitul turistic. De curând a fost transmisă din nou o scrisoare, prin care se cerea obţinerea de fonduri pentru reabilitarea castelului. Potrivit autorităţilor locale, protejarea moştenirii rurale este extrem de importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea turismului rural, ca modalitate de promovare a satelor româneşti, cu un efect pozitiv asupra atragerii turiştilor şi cu beneficii economice, pentru populaţia locală. Castelul Roşianu are multe de spus, dar se pare, nimeni nu stă să-l asculte. În tăcerea nopţii, doar păsările, care şi-au mai făcut cuib în acoperiş, mai dau glas cetăţii.

        Localnicii au furat tot ce se putea din el.  Sa speram ca va avea pana la urma o soarta buna si cineva se va ocupa de el, restaurand asa cum se cuvine aceasta constructie deosebita.

Palatul Gh. Plesa

  foto: Pirvu Ionica

        Palatul se afla in judetul Mehedinti comuna Obarsia de Camp. Legenda spune că tatăl lui Gheorghe Pleşa, cojocarul sa­tu­lui, pe timpul Imperiului Otoman, îi oferea găzduire rep­r­e­ze­n­tantului turc, ce venea să strângă birurile din zonă. Într-o noap­te, tatăl viitorului boier, văzând sacii de galbeni stră­lu­ci­tori, i-a pus gând rău turcului. Când acesta a apucat drumul că­tre Istanbul, cojocarul împreună cu câţiva amici, l-au ur­mă­rit, iar într-o noapte ploioasă,l-au omorât şi i-au furat sacii de gal­beni. La puţin timp, cojocarul a cumpărat peste 500 de hec­­tare de pământ, atât în Obârşia de Câmp, cât şi în loca­li­ta­­tea Cetate-Dolj. Unul dintre cei doi fii ai săi, Gheorghe Ple­şa, beneficiind de o avere uriaşă din partea tatălui, a hotărât să-şi facă studiile şi să trăiască în Franţa. Aici a devenit li­cen­ţiat în drept şi tot aici ar fi trăit o frumoasă poveste de dra­gos­te cu o franţuzoaică. Gheorghe Pleşa a promis bogatei fran­ţuzoaice cu care urma să se căsătorească că îi va construi un castel ,,măreţ şi aparte”, acoperit cu monezi de aur. În 1892, Castelul Pleşa, era gata să-i primească pe îndrăgostiţi. Toa­te piesele componente ale clădirii au fost construite în Ital­­ia şi transportate cu vasele până în portul Gruia, de unde ţă­ranii din zonă le-au adus până la Obârşia de Câmp, cu ca­re­le în aşa-numita „corvoadă”, aici constructorii doar îm­bi­nân­du-le. Decoraţiile interioare au fost executate de o ade­vă­ra­tă pleiadă de pictori, specialişti din întreaga lume, ceva ase­mănător găsindu-se astăzi doar pe Valea Loirei, în Franţa. Co­loanele din marmură, scările din lemn sculptat, şemineul,şi oglinzile veneţiene, dădeau castelului un adevărat aer fran­ţu­zesc. Picturile, bibelourile şi biblioteca impunătoare se spu­ne că erau unice. Unică în România de atunci era şi centrala ter­­mică pe lemne din fontă masiva, ce asigura căldura în camere prin in­ter­me­diul ţevilor şi caloriferelor masive. Din faţa castelului, nu lipsea nici fântâna arteziană.

       Cons­­trucţia a fost prevăzută şi cu balcoane de marmură pe toate cele patru laturi. Palatul era si inca e de o frumusețe cum rar îți este dat să vezi in zonele rurale din Romania. Legenda spune că pretenţioasa fran­ţu­zoa­ică a refuzat căsătoria cu boierul Pleşa, deoarece castelul nu avea WC-uri interioare, iar acoperişul nu era făcut cu mo­nezi de aur.

      Purtând în suflet durerea iubirii neîmplinite, boierul se întorcea ori de câte ori avea ocazia la Obârșia de Câmp. Un administrator sârb, servitori, bucătărese aveau grijă de moșie și palat, în vreme ce oamenii din sat munceau pământul boierului, căci aceea era singura lor sursă de venit. De sus, din balconul de la ultimul etaj al castelului, boierul scruta cu privirea zarea, în timpul vizitelor sale. Tot de la balcon admira jocul tinerilor flăcăi și al fetelor din sat, la zi de sărbătoare, căci în fiecare primăvară, când se înființau culturile, și toamna, când se recoltau, boierul lăsa în urmă Parisul pentru a veni pe moșia din Obârșia de Câmp. Prin grija lui s-a făcut și primul heleșteu din comună, la marginea satului, pentru ca apoi o salbă de heleștee să scalde până în zilele noastre aceste meleaguri mehedințene.

      Boierul Gheorghe Pleșa s-a stins fără a-și găsi alinarea sufletului, la Paris, necăsătorit, fără moștenitori. La palat s-au tras obloanele din lemn. Șemineele nu s-au mai aprins, candelabrele nu au mai luminat chipurile îngerilor din colțurile tavanelor, scara din lemn frumos sculptat nu a mai scârțâit sub pașii stapânului.

Stăpânul a murit la vârsta de 90 de ani în Franţa şi, neavând moştenitori, castelul a rămas al nimănui.

     Dupa 1990, mulţi oameni de afaceri, chiar şi străini, s-au perindat în preajma Castelului Pleşa din comuna Obârşia de Câmp, judeţul Mehedinţi, intenţionând să îl renoveze şi să-l redea circuitului turistic, toate încercările au eşuat. Mai mult decât atât, un om de afaceri belgian a promis ca va face un domeniu de golf acolo si la concesionat. Dar totul a fost o mare minciună.

      Acum, Primăria Obârşia de Câmp a scos din nou la concesionare Palatul Pleşa. Au in plan sa atraga chiar ei fonduri pt. renovarea si restaurarea palatului in caz ca nu gasesc persoane interesate pt. concesionarea lui.