Palatul Niculescu-Dorobanțu Bucuresti

 

                                       Este construit in stil neogotic francez, de catre Arh. Grigore Cerchez.

                 Între 1911 și 1923 s-a realizat construcția casei din strada Verde 9 (astăzi strada Gheorghe Manu), la inițiativa Tațianei Niculescu-Dorobanțu. Una dintre cele patru fiice ale lui Ion C. Brătianu, Tațiana (1870-1940) s-a căsătorit în 1900 cu Ilie I. Niculescu-Dorobanțu (1873-1943), om politic liberal și prefect de Ilfov. Printre proprietățile lor se va număra și conacul Darvari, din apropierea Bucureștiului.

            Planurile semnate de arhitectul Grigore Cerchez (Cerkez) specificau „un corp de clădire cu 2, 3 şi 4 caturi, de zid masiv, acoperit cu ţiglă”, având o suprafaţă de 668,29 mp. Într-o scrisoare din 9 mai 1910 către sora ei, Măriuţa Pillat, aflată pe atunci la Paris, Taţiana mărturisea: „cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII, cu piatră sculptată şi brique aparentă”. Pe 25 septembrie 1913, Taţiana îi scria din Franța Sabinei Cantacuzino: „De castelele de pe Loire nu îţi mai vorbesc, sunt orbită de atâtea frumuseți şi foarte mândră am constatat că, fără comparație posibilă cu acestea, casa mea este foarte frumoasă. Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul pare înghesuit”. Pentru a mobila interiorul casei, Taţiana a ales obiecte de artă tradiţională românească și piese cumpărate din anticariatele din Paris și München. Din Spania a adus piese de mobilier şi tapiserii. Tațiana voia ca totul să fie perfect şi le spunea apropiaților: „O să vă arăt cutare cameră când o să fie complet mobilată.”

            Clădirea impozantă are alura unei catedrale gotice și se distinge prin elementele constructive şi decorative: zidăria de cărămidă aparentă, în nuanţe variate de roşu, siluetele turnurilor, portalul intrării, ferestrele impunătoare cu menouri sculptate în piatră, în stil Neogotic francez, detaliile traforate ale teraselor şi ferestrelor, cornişele, garguiele, vitraliile și arcele frânte ce marchează exteriorul și interiorul. 

            În testamentul său, Ilie I. Niculescu-Dorobanțu a donat imobilul Aşezământului Ion C. Brătianu, cu condiţia ca acesta să devină Muzeul „Ilie, Tațiana și Ion Niculescu-Dorobanțu”. Între 1948-1957, imobilul a găzduit cantina salariaților Ministerului Industriei Metalurgice și Construcției de Mașini. În 1956, în urma insistențelor Direcției Monumentelor Istorice, care considera imobilul a fi „unul dintre cele mai valoroase ale Capitalei din punctul de vedere al artei arhitecturale”, clădirea a fost trecută în patrimoniul Ministerului Culturii și Învățământului, realizându-se lucrări de consolidare. Din 1958, a găzduit Școala medie tehnică de coregrafie, unde învățau 300 de elevi.

 

            Astăzi, după mai bine de un secol, impresionanta reședință neogotică își păstrează alura misterioasă, fascinând trecătorii prin dimensiunile impunătoare și detaliile de construcție unice, realizate de unul dintre cei mai importanți arhitecți români.

Vila Cantacuzino - Calimanesti - Valcea.

 

            Destinul trist al prinţesei Ioana Cantacuzino. Ce s-a întâmplat cu superbul castel al boierilor din Călimăneşti

 

            Vila Cantacuzino, cunoscută pe vremuri sub numele de „23 August“, aflată în Călimăneşti, judeţul Vâlcea, are o istorie zbuciumată, tristă, dar şi fascinantă în acelaşi timp.

Rechiziţionat mai întâi de nemţi, apoi de sovietici şi confiscat apoi de comunişti, „micul castel de pe Valea Oltului“ a fost, după Revoluţie centru pentru asistaţi social şi a găzduit chiar şi o secţie a unei fabrici de hârtie igienică. În prezent, se află într-un avansat stadiu de degradare.

Aflată la ieşirea din Călimăneşti spre Căciulata, pe partea stângă a drumului principal (Calea lui Traian – DN 7 / E 81), vila Cantacuzino, o clădire acum în paragină, se întinde pe o suprafaţă de peste 600 mp utili, cu o amprentă la sol de 250 mp. De la bun început, a avut mai multe clădiri anexă şi un teren aferent de aproximativ 7.000 de metri pătraţi.

            Vila a fost construită la finele secolului al XIX-lea, la solicitarea lui Ion G. Cantacuzino (1847-1912), cunoscut drept „inginerul oraşului Bucureşti“. Acesta descindea, pe linie paternă, din domnitorul Şerban Cantacuzino (1679-1689). De numele lui I.G. Cantacuzino se leagă proiectarea căii ferate de pe Valea Oltului: Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului, în perioada 1898-1902. De asemenea, tot inginerul Cantacuzino a realizat prima captare modernă a izvorului de la Căciulata, iar de numele său este legată şi prima fabrică de ciment din România, de la Brăila, medaliată la Expoziţia Universală de la Paris, din 1900, cunoscută ulterior sub numele de „Stânca“, până în 2000, când a fost rasă din temelii. I.G. Cantacuzino a fost, de asemenea, primul antreprenor român de lucrări publice.

            Vila de la Călimăneşti a avut destinaţia de casă de vacanţă pentru Ion G. Cantacuzino şi pentru cea de-a doua soţie, Maria Fălcoianu (1866-1908), cu care a avut patru copii: trei fete şi un băiat. Scriitorul Constantin Mateescu, care a numit vila Cantacuzino „micul castel de pe Valea Oltului“ şi care a petrecut o perioadă în acest imobil în perioada comunistă, spune că soţii Cantacuzino, care locuiau în Bucureşti, au stat la Călimăneşti în perioada 1900 - 1902.

 Cea care şi-a legat, însă, destinul de aceste locuri este una dintre fiicele cuplului Ion G. Cantacuzino şi Maria Fălcoianu, şi anume prinţesa Ioana Cantacuzino. Aici a copilărit şi tot aici şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, unindu-şi oarecum destinul de cel al castelului din Călimăneşti. „Copilăria şi-a trăit-o la Călimăneşti (n.r. – şcoala primară a terminat-o în anul 1906, conform unui certificat eliberat de Nae Zamfirescu, directorul şcolii), în vastele încăperi ale castelului din preajma Oltului. Liceul l-a făcut în Franţa, departe de familie“, a povestit, ulterior, scriitorul Constantin Mateescu în volumul „Râmnicul de odinioară“, apărut în 1993 la Editura Almarom. Ioana Cantacuzino va reveni pe Valea Oltului mult mai târziu, forţată de împrejurări, fapt consemnat şi de Fenia Driva în „Prinţesa Ioana Cantacuzino la Călimăneşti“.

Ioana Cantacuzino este prima femeie care a obţinut un brevet de pilot de turism din România, este vorba chiar despre Brevetul cu numărul 1 din 1930, Bucureşti. Tot ea este fondatoarea celei dintâi şcoli de pilotaj din România, împreună cu fratele său, Mircea Cantacuzino (1900-1930). În cadrul primei şcoli de pilotaj cu motor din ţară s-au format foarte mulţi piloţi care au devenit, ulterior, eroi în cel de-Al Doilea Război Mondial, printre care: Marina Ştirbey şi Irina Burnaia. Inclusiv Smaranda Brăescu, prima femeie paraşutist cu brevet din România, şi-a echivalat aici brevetul de zbor obţinut în SUA.

 

„Castel medieval cu turnuri“

 

            „Vila era impresionantă prin arhitectura ei arhaică şi încărcată de început de secol. Avea, de fapt, aspectul unui castel medieval cu turnuri, ziduri groase, acoperişuri ascuţite, dar şi cu largi pridvoare din lemn sculptat, mai toată ziua luminate de soarele iernatic ce venea de peste Olt. Clădită sub pădurea de o rară frumuseţe ce mărgineşte staţiunea de partea cealaltă a râului, şi dominând şoseaua ce duce la Sibiu, clădirea sfida din înălţimea ei împrejurimile. Încăperile trebuie să fi fost fastuoase cu decenii în urmă, masive, încărcate de stucaturi. În nopţile cu viscol, şi nu erau puţine, pădurea din apropiere gemea de isteria dezlănţuită a naturii. Trăiam în atmosfera romanelor engleze din epoca excentrică a goticului“, descria vila Cantacuzino scriitorul Constantin Mateescu.

Izolată, cu domiciliul forţat în castelul de la Călimăneşti

Ioana Cantacuzino a avut reşedinţa la vila de pe Valea Oltului până când castelul a devenit „vilă de stat“. La scurtă vreme după ce a obţinut brevetul de pilot, Ioana Cantacuzino a scăpat cu viaţă dintr-un accident aviatic, dar şi-a reluat activitatea şi, în 1929, a reuşit primul raid internaţional pe un aparat de zbor. Evenimentul a fost consemnat pe primele pagini ale ziarelor epocii. De altfel, o bună perioadă de timp tânăra eroină a aviaţiei româneşti a concurat în presa vremii cu artistele celebre de cinema, în ciuda celor două mariaje eşuate. 

În 1930, fratele ei, Mircea, şi-a pierdut viaţa în urma unui accident aviatic, iar de atunci, faima şcolii de pilotaj de la Băneasa care îi va purta numele, „Mircea Cantacuzino“, va depăşi graniţele ţării, până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, când se schimbă şi destinul prinţesei. 

Prinţesa-pilot a devenit una dintre victimele directe ale regimurilor politice faţă de ideologia cărora s-a declarat ferm împotrivă încă de la început. În urma unui conflict cu mareşalul Ion Antonescu, în 1941, a ajuns în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a stat câteva luni. După ce a rămas fără locuinţa din Bucureşti, distrusă de un bombardament, a fost nevoită să se retragă la reşedinţa de la Călimăneşti.

„Generalul Antonescu dă ordin să fie internată, în anul 1941, în lagărul de la Târgu Jiu, apoi, după numai câteva luni, să fie izolată cu domiciliu forţat în castelul de la Călimăneşti. Castelul părea un loc comod de recluziune. După un inventar rămas în filele arhivelor, prinţesa avea la dispoziţie mobilă de lux, covoare, perdele scumpe, lenjerie fină, ceramică italiană şi germană, plăpumi de mătase, bibelouri rare, servicii de sufragerie, obiecte de toaletă, lămpi de faianţă japoneze şi multe alte lucruri care ar da bătaie de cap unui agent fiscal sau unui portărel de judecătorie. Se poate presupune că până în 1944 prinţesa a dus o viaţă tristă, dar îndestulătoare“, este de părere Constantin Mateescu.

„Duduia“, considerată spioană de localnici

Prinţesa a fost primită cu destulă reticenţă în comunitatea din Călimăneşti, fapt ce reiese din bogata corespondenţă şi zecile de fişe şi notiţe care s-au păstrat până în zilele noastre, la Arhivele Naţionale – Vâlcea, în fondul „Ioana Cantacuzino“. 

„Duduia“, aşa cum îi spuneau localnicii, era considerată spioană. „Nu vroiam să mai stau pe capul altora şi nici să mă simt mereu izgonită sau tolerată. Aici, în casa noastră, şi cu bătrânul Bobâncă (n.a. – paznicul conacului din Călimăneşti), care mă cunoştea de când eram copil, nădăjduiam să găsesc odihnă şi răgaz. Astfel, am sosit neanunţată, la 13 martie 1942. Dar de la început am văzut că mă înşelasem. Bobâncă m-a primit cu mai multă neîncredere decât toate celelalte gazde. Mi-a spus întru început – spionă pentru nemţi! Nevoită să mă prezint la poliţie cu buletinul meu de eliberare din lagăr, am simţit îndată cum intram iarăşi în atmosfera accea urâtă, de suspiciune, de supraveghere şi neîncredere. Tot satul, toată populaţia gândea ca Bobâncă. N-am văzut niciun chip simpatic, nicio privire de bun venit (...) Le era teamă, se vede, să nu spionez prin sat vreun secret militar de mare importanţă!“, scria ironic Ioana Cantacuzino la puţin timp după sosirea la Călimăneşti.

„Sunt tot Duduia, cu toate că tai lemne, şi îmi vând lucrurile la târg“

Micul castel a fost rechiziţionat iniţial de administraţia locală pentru comandamentul trupelor germane, care l-a transformat în spital. Ulterior, vila a fost rechiziţionată de ruşi, la finele lui 1945: „Sosirea în Vâlcea a trupelor ruseşti creează panică printre locuitorii Râmnicului, dar şi ai micilor localităţi învecinate. Soseşte vremea arestărilor nocturne, a schingiuirilor în beciuri, a ridicării unei noi protipendade, «proletare». Castelul din Călimăneşti e rechiziţionat din nou“, aflăm din volumul „Râmnicul de odinioară“. 

            Cu toate acestea, prinţesa-pilot mărturisea: „Eu o duc relativ bine. Mi-e cald, fac foc la o sobă de metal într-o cămăruţă“, în contextul în care „castelul avea cămine mari, monumentale!“. Doar că lucrurile au început uşor-uşor să se schimbe odată cu terminarea finanţelor. „Cu vremea, mijloacele de subzistenţă se risipesc şi e nevoită să-şi vândă lucrurile din casă pentru a putea trăi. E epoca în care moşierii sunt închişi, interogaţi şi torturaţi, iar proprietăţile lor sunt naţionalizate“, creionează situaţia Constantin Mateescu. Lucru întărit şi de corespondenţa prinţesei: „Ca să fac rost de ceva parale, merg marţea la Râmnicu Vâlcea la târg şi mai vând câte ceva. Ultima oară, însă, n-am avut noroc, nu au fost cumpărători deloc, iar un isteţ mi-a furat din buzunar ţigările şi 40 000 de lei“. 

Din păcate, nu a fost singurul jaf căruia i-a căzut victimă. Doi ani mai târziu, hoţii i-au furat toate lucrurile de valoare care îi mai rămăseseră în vilă: „În ziua de 15 august am fost prădată de o bandă de jefuitori care mi-au luat tot, de la maşina de scris până la ultimul ciorap. Hoţii au fost prinşi acum câtva timp, dar lucrurile nu mi se mai dau“, scria îndurerată prinţesa.

Singurul lux: 46 de cărţi, toate de istorie

În ciuda situaţiei materiale şi a degradării continue a stării de sănătate, Ioana Cantacuzino şi-a permis un singur lux: să-şi cumpere cărţi, refugiindu-se în lectură. „De ziua mea (n.r. – împlinise 50 de ani) am fost cu o femeie din sat la Râmnicu Vâlcea şi mi-am cumpărat o raniţă plină de cărţi. Abia le-am putut duce în spinare (...) Când m-am întors era noaptea târziu. Toată lumea din sat se minunează şi dă din cap cu milă că mi-am cumpărat cărţi pe vremurile astea. Eu sunt încântată de cadoul ce mi l-am făcut. 46 de cărţi, toate de istorie! O fericire pe care n-o mai gustasem de trei ani. Îmi trebuie însă multă tărie să nu stau toată ziua cu nasul în cărţi şi să las toată treaba baltă“, povestea Ioana Cantacuzino în corespondenţa ei cu „tanti Lili“.

Pasionată de lectură şi, în mod special, de istorie, a început să facă o serie de documentări ca să scape de singurătate, dar şi pentru a depăşi condiţia mizeră în care o aruncase soarta: „Cadrul natural e aici splendid, dar e atât de greu să fii la unison cu el! Fiind complet singură, caut să scap de urât îndeletnicindu-mă cu cercetări istorice asupra oamenilor şi locurilor de aici. E foarte interesant, dar eu nu sunt şoarece de bibliotecă“, scria prinţesa. O mare parte dintre manuscrise s-a păstrat, printre ele şi un studiu amplu despre Cozia Veche. 

           

Decăderea prinţesei

 

            „E greu, dar şi jenant de imaginat cum o femeie crescută în copilărie într-o familie bogată, având în jurul ei valeţi şi cameriste şi servitori, abandonându-se apoi primejdioasei pasiuni de aviatoare, într-o epocă de început a aeronauticii sportive, şi cunoscând beţia dulce a înălţimilor, poate să ajungă într-un timp atât de scurt să înveţe lecţia cea mai umilitoare a vieţii“, rezuma decăderea prinţesei Constantin Mateescu. Lucru recunoscut şi de către Ioana Cantacuzino: „Eu sunt tot Duduia, ca pe vremuri, şi toate acestea cu toate că tai lemne, sap în grădină şi îmi vând lucrurile la târg la Râmnicu Vâlcea, ba intru să mănânc câte o ciorbă de fasole la unii şi la alţii... Dumnezeu să ajute şi să lumineze şi să întărească acest neam bun, deştept şi drept, când nu este stricat de ciocoi“.

 

Evacuată forţat de comunişti

 

            Situaţia s-a agravat odată cu venirea la putere a comuniştilor: „Castelul de la Călimaneşti, deşi la marginea oraşului, e în atenţia puterii de curând instaurate. Autorităţile o spionează“, mai aflăm din „Râmnicul de odinioară“. 

            În 1950, Ioana Cantacuzino a fost evacuată forţat din propria casă, care a fost naţionalizată, iar prinţesa a fost obligată să stea „într-o cămăruţă, la o doamnă Iepureanu“: „A mai trăit câteva luni. S-a stins (n.r. – la 15 decembrie 1951) într-un anonimat total (n.r. – după trei ani de chinuri), alăturându-se atâtor mari valori şi spirite alese strivite de opresiunea comunistă“. 

„Castelul nobil al Cantacuzinilor e în paragină şi intrarea lui cât mai degrabă în aria muzeisticii naţionale se impune. Mă întreb dacă în vremurile noastre pragmatice mai există oameni care să-şi vândă bibelourile scumpe din porţelan de Saxa pentru a cumpăra o carte de istorie. Prinţesa a dat exemplu contemporanilor nu numai de curaj şi măreţie şi indiferenţă în faţa morţii, dar şi de o puritate sufletească rar egalabilă.”  Ioana Cantacuzino (1895-1951) a fost înmormântată în cimitirul din Călimăneşti, pe vremea acea aflat lângă podul Oltului. Cimitirul a fost strămutat apoi, pentru a se construi hidrocentrala, iar prinţesa-pilot n-a avut parte de linişte nici după moarte, fiindcă mormântul ei s-a pierdut. „Unii şi-au strămutat morţii în Cimitirul de Sus, alţii nu mai aveau pe nimeni aici, iar peste ei buldozerul a aşezat, încă o dată, ţărâna acestor locuri“, explică scriitorul Constantin Mateescu. Ar fi rămas în urma Ioanei Cantacuzino singura cruce din marmură de Carrara din cimitirul strămutat, pe care ulterior ar fi fost trecut numele altcuiva. Abia anul trecut, reprezentanţi ai aviaţiei din România s-au decis să-i cinstească memoria şi au ridicat o cruce în memoria ei, la Bucureşti. 

 

Soarta vilei Cantacuzino după Revoluţie

 

            Vila „23 August“, denumire sub care a fost cunoscut decenii la rând castelul Cantacuzino de la Călimăneşti, a intrat, după Revoluţie, în administrarea Primăriei Călimăneşti care a transformat-o în centru pentru asistaţi social. O perioadă a găzduit chiar o secţie a unei fabrici de hârtie igienică. Disputat în ultimii ani în instanţă, după ce a fost retrocedat unor descendenţi ai familiei, plecaţi peste hotare, castelul a cunoscut decăderea, fiind în acest moment în proces avansat de degradare. Din motive mai mult sau mai puţin plauzibile, vila nu a fost nici până astăzi inclusă în patrimoniul naţional.

            Vila Castel Cantacuzino din Călimănești a fost cumpărată de un tânăr investitor ce iubește arhitectura clasică.

Dacă, comunismul a trecut cu tăvălugul peste clădirile istorice, adevărate bijuterii arhitectonice, noua orânduire eclectică, prin câțiva oameni cu pasiune și bune intenții, salvează ce mai poate salva și, iată, grație acestor oameni care apreciază lucrurile frumoase și de calitate, renasc.

România deține un patrimoniu de peste 1000 de castele și conace, majoritatea nevalorificate.

Ștefan Stătică este cel care a câștigat la licitație castelul Cantacuzino din Călimănești, Vălcea, o clădire cu o istorie tristă, la fel ca a ultimei sale proprietărese. Acesta a plătit pentru clădire 800 de mii de euro

”În câteva zile am văzut că este la casa de licitații și am luat decizia să o cumpăram. Istoria ei mi-a plăcut”, spune acesta.

Castelul Cantacuzino din Călimănești a fost construit de inginerul Ioan Cantacuzino.

Aici a trăit ultima descenentă a familiei, Ioana, prima femeie cu brevet de pilot din România. A fost umilită, și persecutată crunt de comuniști. Odată cu naționalizarea, a fost izgonită și a stat în gazdă la o femeie din oraș, însă a mai trăit doar trei luni.

            După revoluție, castelul a intrat în administrarea primăriei, care, ca și înainte de 1989, a adus aici asistați social pentru ca, mai apoi, să fie o fabrică de hârtie igienică. Casa s-a degradat încontinuu, moștenitorii fiind îndepărtați.

Însă, acum, conducerea primăriei este alta. Localitatea crește și înflorește, totul este primenit, refăcut, reînfrumusețat. Edilul șef Florinel Constantinescu este unul din cei mai performanți primai ai Vâlcii.

 

 

 

Zătreni _ Valcea - Conace.

Pe Valea Oltețului, la Zătreni - Valcea

de Dumitru Badita www. formula as. ro & Monumentalist

Monumentalist

În 1754, Radu Zătreanu a construit în apropierea Bisericii Sfântul Nicolae o locuință, numită în prezent Cula Zătreanu. Este o locuință feudală fortificată, ridicată pe un beci boltit semicircular, cu ferestre de tragere și ziduri groase de 80 de cm. Camerele de locuire sunt așezate la primul și al doilea nivel. La ultimul nivel se păstrează holurile originare cu bolți semicilindrice, încăperi cu bolți mănăstirești și un foișor cu stâlpi de cărămidă și arcade trilobate, cu o largă perspectivă asupra văii Oltețului.

În perioada interbelică, Cula împreună cu cele 500 de hectare a fost achiziționată de către Hristea Boicescu care a extins-o transformând-o în conac.

 

de Dumitru Badita www. formula as. ro

Învârt cheia în contact și accelerez pe șoseaua care traversează Polovragiul, dinspre mănăstire. E înnorat, răcoare, munții acoperiți de neguri. Îl invit pe profesorul pensionar Gheorghe Chelu să mă însoțească, fiindcă face niște poze minunate, fotografiatul fiind o pasiune veche, din tinerețe, de pe vremea aparatelor cu celuloid. Acum are scule digitale, performante, și, desigur, un ochi sagace, exersat în zeci de ani prin satele din nordul Olteniei și prin București, unde a predat la Politehnică, specializarea Metalurgie. Ar trebui să virez la dreapta, să cobor în Valea Oltețului, de pe platoul înalt, lipit de munți, dar profesorul îmi spune să o țin tot înainte, spre sud, prin Miloștea, pe Valea Tărâiei, afluent al Oltețului: „E vechiul Drum al carelor. Bunicul meu umplea carul cu piatră de var sau cu șindrilă și se punea la drum, pe Tărâia la vale, până întâlnea Oltețul, apoi mai departe, până în târg, la Bălcești. Făcea o săptămână dus, o săptămână întors. Când venea acasă, descărca drugile de po¬rumb cumpărate de la târg și ne bucuram că aveam mălai pentru toată iarna.” Acum, cu mașina, într-o oră ar trebui să ajung la Zătreni, comună situată un pic mai la nord de Bălcești. O oră, față de o săp¬tămână, cu zeci de ani în urmă, cu carul tras de boi! Conștientizăm, poate, prea puțin progresul acesta tehnic, înregistrat de la o generație la alta, progres care a scurtat timpul în mod uluitor. În câteva minute parcurg fiecare localitate care îmi iese în cale: Miloștea, Mateești, Berbești, Sinești, Târgu Gângulești (aici întâlnesc Oltețul, care soarbe apa Tărâiei), Grădiștea, Livezi, Văleni, Zătreni. Merg încet, să pot privi casele. Cele mai multe sunt construcții noi sau renovate. Arată ca niște case de vacanță. Salariile de la exploatările miniere din zona Ber¬bești – Alunu, profiturile din afaceri mai mici sau mai mari, câștigurile din munca prestată în țări din vestul Europei s-au transformat în pereți, în ferestre ter-mopan, în acoperișuri din țiglă me¬talică, în balustrade din inox, în garduri dichisite. Din loc în loc, câte un gospodar tunde iarba de la poartă cu o coasă electrică. Orb să fii să nu vezi această primenire a multor sate din România, mai ales a celor situate de-a lungul unor drumuri importante.

Oltețul este cel mai important afluent de pe partea dreaptă a Oltului, după ieșirea acestuia din chinga Carpaților. E un Olt mai mic, care izvorăște din Masivul Parâng și curge pe o distanță de 185 km, traversând toa¬te formele de relief. Toată valea Oltețului este încărcată de istorie: situri arheologice din neolitic, din epoca bronzului, cetăți dacice, mânăstiri ortodoxe, conace boierești medievale, splendide case ale țăranilor liberi, numiți moșneni. La începutul lui iunie, am urcat la volanul Opelinei mele și m-am oprit la Zătreni, unde reședința superbă a neamului boieresc Zătreanu urmează să fie restaurată, cu fonduri europene. O veste bună, pe lângă care am descoperit și multe alte lucruri uluitoare, pe care sper să le pot cuprinde între malurile acestui reportaj –

Castelele sudului valah

Primăria Zătrenilor își are sediul într-o clădire scundă, străjuită de doi molizi înalți. Pe primar nu-l găsesc la birou, e plecat prin localitate, iar viceprimarul se află într-un loc fără semnal la telefon, după cum mă asigură un tânăr care lucrează la biroul de urbanism. Peste drum de primărie, văd două clădiri mari, renovate: centrul cultural și școala, cu două etaje. În preajmă, o biserică veche, din lemn, acoperită cu șindrilă. Câteva panouri publice conțin informații despre proiectele edilitare și banii alocați de la bugetul național sau cel european. Aflu că edificiul boieresc pentru care am venit până aici se află într-o poiană largă, la numai doi pași de primărie. Ajungem în fața unei porți mari, deschise. În fața noastră, spre răsărit, se întinde lunca Oltețului, cu o livadă de nuci imensă. Dincolo de zăvoaiele de arini și sălcii, se ridică spinarea prelungă a unui deal împădurit. În dreapta noastră, iată conacul boieresc, măreț și decrepit, în același timp, așteptând mâinile meșterilor să-l renoveze. Ansamblul arhitectural este compus din cula masivă, construită de boierii Zătreni, pe la jumătatea sec. XVIII, iar lipit de aceasta, spre răsărit, se află conacul, clădit de un anume Hristea Boicescu, urmaș al unui arendaș sosit din Bulgaria, aciuat pe lângă familia boierilor și ajuns, în cele din urmă, proprietar al unei bune părți din marele domeniu al acestora. Clădirea pare o navă ancorată într-un port pustiu, cu ape verzi. O veritabilă saga a Zătrenilor și a Boiceștilor ar putea fi scrisă pentru amatorii de istorii nobiliare valahe. Zapisele și istoria orală oferă o galerie bogată de personaje și un registru luxuriant de fapte, mai ales că, într-o proiecție idealizantă, valea Oltețului este asemănată cu Valea Loarei, datorită reședințelor boierești de la Tetoiu, Zătreni, Livezi și Sinești. Avem și aici intrigi între latifundiari; petreceri cu muzică, danțuri și vinuri bune, aduse în buți uriașe din dealul Drăgășanilor; măriri și decăderi, ca a marelui boier Iancu Zătreanu, care a sfârșit cerșetor la Craiova; doamne cu inimă simțitoare pentru cei necăjiți; arendași sau urmași ai acestora care au stat cu ochii pe averile boierilor decadenți; venetici cu traista în băț, ajunși, prin istețime și muncă, eroi civilizatori, și câte nu ar mai încăpea într-o poveste a acestor locuri, dacă un cronicar răbdător s-ar apuca să le consemneze ! Comuniștii au făcut ceea ce au știut mai bine: au folosit castelul ca sediu al I.A.S.-ului. După revoluție, în urma unor tranzacții, cula Zătrenilor și conacul lui Boicescu, două clădiri lipite una de alta, au ajuns în proprietatea unor firme din Prahova, care au reușit să câștige un proiect de re¬novare și restaurare, cu bani alocați prin Programul Național de Redresare și Reziliență. Până în 2026, lucrările ar trebui finalizate. Ar fi timpul ca aceste mândre castele ale sudului valah să fie salvate de la ruinare, așa cum au fost salvate multe castele ale grofilor din Transilvania, și incluse în circuitul turistic și cultural. Deocamdată, aici, la Zătreni, rămân niște săli pustii și ziduri igrasioase, spre care urcă, dinspre lunca Oltețului, și de mai departe, de pe dealurile prelungi, miresme vegetale, mesageri discreți ai forțelor naturii, care stau la pândă să acapareze, ca o armată, orice clădește mâna omului. Sper ca meșterii să vină cât mai repede !

Gard în gard cu domeniul boieresc se află o casă impozantă, diferită de cele din sat. O privesc printre uluci din lemn și ramurile unui tei. E și aici o poveste, îmi spun, în timp ce strig din fața porții. Iese o femeie. O cheamă Ioana și îmi confirmă că la castel a fost sediul I.A.S-ului. Între timp, sosește din sat, călare pe bicicletă, soțul ei, Corneliu, un oltean scund, subțire, cu ochi cenușii. Are, în mod incredibil după cum se mișcă de agil, 80 de ani ! Nu i-aș fi dat mai mult de 60. „Eu sunt de aici, din sat, din neamul Cobreștilor. Am plecat de tânăr să lucrez în construcții, la Bacău. Între timp, aici s-a făcut colectivizarea. În 1964, am cumpărat casa asta, de la un militar ieșit la pensie, Marin Mitroiescu. Ăsta o cumpărase de la unul Panaitescu. În 1975, m-am întors definitiv acasă și m-am făcut gestionar la magazin, apoi am fost viceprimar. După revoluție, am fost primar opt luni, apoi agent fiscal și, în final, m-am pensionat. Peste drum, a fost o fabrică de teracotă și țiglă smălțuită”. Mă uit spre locul unde arată cu mâna și văd numai un teren viran, plin de bălării. Știu, ar fi fost minunat să stau de vorbă cu un urmaș al Zătrenilor sau măcar al Boiceștilor, dar nu am găsit. Interlocutorul meu îmi spune că ar mai fi un Zătreanu, dar că nu e chiar din neamul boierilor iar copiii lui Hristea Boicescu au plecat la oraș. În ce-l privește pe el, pe fostul agent fiscal Corneliu Cobrescu,  l-a prins revoluția la școala de partid.    Dar măcar a apucat să fie opt luni primar în sat.

„Mă uitam din biroul primăriei direct spre casa mea”. Dincolo de casa lui, în plin câmp, se află cula și conacul Zătreanu-Boicescu, unde este convins că au zăcut, betonate, comorile boierilor, pe care    urmașii lor le-au dezgropat după revoluție și le-au dus cine știe unde. Nu există istorie a unor conace valahe fără bănuiala că, undeva, la rădăcina zidurilor, s-ar fi aflat ferecat cu bolovani și blesteme un tezaur, o căldare plină cu bijuterii și monede din aur. Zâmbesc la ideea că, zeci de ani, funcționarii IAS-ului ar fi stat deasupra unor comori ascunse! Actualul primar, aflat la al patrulea mandat, a fost contabil la IAS și, aveam să aflu mai târziu de la o sursă avizată, a desfăcut o sobă de teracotă din conac, bucată cu bucată, și a reconstruit-o în sediul primăriei. Dacă o fi așa, măcar a salvat-o de la distrugere. Fabrica de teracotă care a funcționat chiar în centrul comunei zice-se că a fost atât de vestită, încât a avut clienți și peste munți: castelul de la Carei, din Ardeal, ar avea sobe amenajate cu teracotă de Zătreni !

Valea Oltețului a fost un veritabil mozaic social: boieri mari și mici, cu feude întinse, mai ales pe firul apei, unde sunt ogoare fertile; țărani liberi, proprietari de pământ, numiți moșneni; țărani liberi, dar fără pământ, numiți clăcași sau șezători pe moșiile boierilor și ale mânăstirilor, pentru care prestau zile de muncă și cărora le dădeau dijmă din terenul primit în chirie; țărani lipsiți de libertate, dependenți de stăpânul lor, numiți rumâni, iobagi ai sudului valah și, pe ultima treaptă socială, robii boierilor și ai mânăstirilor. Documentele din arhive arată că relațiile dintre aceste categorii sociale erau deseori încordate: procese interminabile pentru pământ (boierii își ex-tindeau domeniul pe seama proprietății moșnenești sau a altor boieri); acte de vânzare-cumpărare încheiate, uneori, „în silnicie”; părăsiri ale satelor, din cauza birurilor insuportabile, sau răscoale locale, înăbușite prin intervenția arnăuților de la județ. Moșnenii, categoria situată imediat sub boieri pe scara socială, și-au întemeiat satele cu precădere pe versanții dealurilor prelungi sau chiar pe coama acestora. Dealurile Vâlcii, dar și ale Gorjului, erau pline de această viață moșnenească, a țăranilor români liberi: ei stăpâneau în comun ogoarele, fânețele și pădurile, adică „în indiviziune”, ca să folosesc un termen juridic modern, dar își delimitau pe teren, la fața locului, cota de proprietate personală sau familială, având ca repere semne naturale: părul din coastă, frasinul din vale, bolovanul din luncă, deseori moșiile lor având ca semne de hotar și cruci din piatră. „Moș” se numea proprietatea indiviză, primită de la înaintașul care se așezase acolo, de aici și temenul de „moștenire”. Țăranii liberi erau conduși de cele mai multe ori de preoții lor, de unde și formula des întâlnită în zapise: „popa (este menționat prenumele acestuia, de pildă Dumitru), cu cetașii lui”. Aceste comunități erau foarte active juridic: se judecau cu boierii, cu mânăstirile, cu alți moșneni. Încetul cu încetul, lumea moșnenească a slăbit, s-a dezintegrat, iar comunismul i-a dat lovitura de grație prin colectivizare.

Ne luăm la revedere de la soții Cobrescu (numele este, în opinia mea, unul moșnenesc) și, în timp ce scot mașina din parcarea primăriei, decid să urcăm în satele Dealul Văleni, Dealul Glemeia și Mecea. Nu le zărești din vale, sunt ascunse de pădurile de frasin și tei care acoperă versanții.

Drumul care se desprinde spre apus din șoseaua principală este asfaltat și șerpuiește printre grădini înecate în fânețe. Ajung pe un platou înalt, unde drumul se întinde drept, ca tras cu sfoara. Lumea din vale a dispărut. Coborâm din mașină și privim, ui¬miți, casele bătrânești, unele cu etaj, care se înșiră una după alta. Multe sunt părăsite, părăginite, gata să se prăbușească. Altele se țin încă bine, dar antena TV atârnată sub streașină nu convinge că mai trăiește cineva sub acoperiș. Mai la vale, pe o bancă, șade o femeie tânără. „Unde sunt oamenii care au avut aceste case frumoase ?”, întreb. „Nu mai sunt, bătrânii s-au dus pe lumea cealaltă, tinerii, la oraș”. Mai în jos, șchiopătând, o altă femeie în vârstă dă să intre în curtea unei case mai mici, dar plină de gălăgia unor copii, cel mai probabil nepoții ei. „Unde sunt vecinii dvs., cei care au avut casele acestea mari și frumoase?”.    Îmi răspunde așa, mai fără chef: „Au plecat la oraș”. Aici se cam termină satul, sau, mai bine spus, satele, fiindcă nu știu exact care sunt limitele între Dealul Văleni, Dealul Glemeia și Mecea. De fapt, nici nu mai contează. Limitele între epoci, nu între sate, sunt casele acestea incredibil de mari, de dichisite, dar gata să cadă ca niște păsări care și-ar lua zborul, dar o boală nemiloasă le macină trupul și nu se mai pot desprinde spre cer. Sunt veritabile reședințe ale foștilor moșneni, țărani liberi, care au preferat să trăiască aici, pe coama îndepărtată a dealului, decât în vale, vecini cu curtea boierilor.

La întoarcere, văd o femeie mergând pe marginea drumului. Pare obosită și moleșită de căldură. Opresc mașina și o strig. E cumva surprinsă să se audă strigată, scoasă din gândurile ei. Vine (aflu imediat) „de la vie”, apoi povestea capătă un fir. Maria Șerban este din sat, aici s-a născut, aici a copilărit. A muncit la CAP, apoi s-a dus să lucreze la combinatul chimic din Făgăraș. Așa au făcut mai toți din generația ei. Au luat drumul orașelor, al platformelor industriale. Cine a mers la liceu sau la facultate a ajuns să lucreze apoi prin birouri, prin instituții. Dacă suntem onești, trebuie să recunoaștem că depopularea satelor românești nu este un fenomen recent, de după 1990: a început cu zeci de ani în urmă, odată cu colectivizarea și cu industrializarea. Maria s-a dus la Făgăraș, alți tineri din sat, la Râmnicu Vâlcea, la Craiova, Slatina sau chiar București. Casele mari, ridicate cu simț artistic, cu balconașe ca la conacele boierești, s-au pustiit și le-au copleșit buruienile. Maria e pensionară, s-a întors în sat, muncește în grădină, dar nu va rămâne aici: se va întoarce la Făgăraș.

Alții, însă, vor să rămână aici, în satul bunicilor. Întâlnești și case noi, moderne, curți în-grijite, grădini cu pomi și viță-de-vie. Gospodăriile sunt racordate la rețeaua de apă, există și rețea de elec¬tricitate, drumul este asfaltat. Condițiile de trai nu sunt chiar vitrege, aflu că iarna, dacă ninge prea mult, primăria trimite un utilaj și deszăpezește drumul. Vorbind în șosea cu Maria, o vecină iese la poartă cu un copilaș cu zulufi blonzi. Și ea își petrece verile aici, în aerul bun și în liniștea care învăluie satele de pe coama dealurilor prelungi. Nu, nu e chiar un loc vitreg, deși viața de odinioară a moșnenilor, a celor care au ridicat aceste case mari, mândre și frumoase, nu crede că se va mai întoarce. În timp ce cobor pe șosea, printre grădinile pline cu fânețe, îmi spun că Valea aceasta a Oltețului, cu satele care se înșiră din câmpie până sub streașina munților, ar merita mai mult din partea autorităților publice și a antreprenorilor: o bună organizare, investițiile și promovarea ar scoate din uitare și ignorare niște locuri încărcate de istorie. Pe aici trecea un foarte important drum antic, care venea din Balcani și ajungea în Transilvania.

Ar fi timpul ca, măcar pentru turiști, drumul acesta al Văii Oltețului să fie scos la lumină.