Interior conservat Cula Greceanu
Cula I.G Duca
Interior Cula Duca
Beciuri in care se gasesc si fantani de sute de ani inca cu apa proaspata si buna de baut.
Cula Cornoiu
Cula Zatreanu
Cula Cornoiu
Cula Zatreanu
Cula Zatreanu
Cule din Oltenia
Multumesc LECT.UNIV.DR Lucian Amon si dnei. Mira (Balas) Florentina Claudia pt. aceasta scurta istorie.
I. ORIGINEA TERMENULUI
În jurul
termenului generic cula s-au purtat multe discuţii întreistorici, etnologi,
istorici de artă, sociologi, lingvişti, etc.Termenul derivă de la cuvântul
turcesc kule, care înseamnă turn.După cum este bine cunoscut, turnurile au
jucat un rol din cele mai însemnate în arhitectura medievală din întreaga lume
ca elementefortificate fie în cadrul unui ansamblu, fie izolate, cu dublu scop
deapărare şi de veghe. În subsidiar, şi cu caracter mai mult provizoriu,
eleputeau fi uneori şi locuite. În limba veche, culă înseamnă prin urmare turn.
Apoi, prinextensiune, ajunsese să desemneze orice fel de clădire întărită,
inclusivunele fortificaţii militare, precum şi unele case ţărăneşti mai înalte.
Astăzi, înţelesul s-a restrâns la clădirile care, în afară de celelalte
însuşiri aleturnurilor, au ca scop principal de a servi ca locuinţă, şi anume
de locuinţăpermanentă şi de sine stătătoare. Deci, cula este o locuinţă
întărită, înformă de turn, o „locuinţă-cetate”.Caracteristicile principale ale
acestui tip de locuinţă sunt existenţaunui parter mai înalt, masiv, luminat
numai prin deschideri foarte înguste,precum şi a unei scări interioare de
circulaţie între diferitele niveluri.Cula n-a fost importată la noi ca model de
construcţie ci doar cadenumire căci din punct de vedere arhitectonic cula
românească a luat camodel casa boierească existentă care trebuia întărită
pentru a răspundeunor nevoi de apărare imediată, nu la un asediu de armată, ci
doar unuigrup de prădalnici scăpaţi din garnizoanele turceşti de peste Dunăre
1.
Pentru Oltenia,
semnificaţia termenului
culă este foarte largă,uneori diferită de la o vale la alta,
de la un sat la altul: „
culă, de altfel, secheamă orice casă înaltă, foişor, pătul
înalt, lucarne podului, turla sau clopotniţa bisericii şi câteodată chiar
poarta mare de intrare în curtea gospodăriei”
2.
Cula, ca o locuinţă fortificată de ţară, se constituie ca un
programarhitectural bine definit, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea,
cutrăsături proprii pe o arie ce se întinde din regiunile nordice ale
Albaniei,sud-estul Iugoslaviei, cuprinzând Oltenia şi unele zone ale
Argeşului,Prahovei şi Buzăului. Aşadar în română, serbo-croată, bulgară,
turcă,albaneză şi greacă, termenul culă are acelaşi înţeles. Deşi termenul este
considerat a fi de origine trucă, aceasta nu presupune că şi tipulconstructiv
respectiv este de origine turcă.
( A. Pănoiu,
Arhitectura şi sistematizarea rurală în judeţul Mehedinţi
(sec. XVIII-XIX),
Bucureşti, 1983, p. 178. )
( Ioan Godea,
Culele din România, tezaur de arhitectură europeană,
Timişoara, 2006, p. 17. )
II. ISTORICUL CULELOR
Apariţia
culelor a fost dictată de nevoi de apărare împotriva năvălitorilor, dar şi de
supraveghere a tot ce se putea întâmpla în jurul culei. În secolele XVI-XVII
sultanul nu mai putea ţine în frâu căpeteniilelocale de la Vidin, Rusciuc şi
Silistra, care atacau atunci când Dunărea era îngheţată, satele de la nord de
Dunăre. Vestea despre apariţia primejdieitrebuia să ajungă în satele cuprinse
între Dunăre şi Carpaţii Meridionali câtmai repede. În lanţul unor astfel de
comunicaţii trebuiau să intre şi culele. În jurul anului1800 sunt cunoscute
desele incursiuni ale turcilor paseide Vidin ori incursiunile prădalnice ale
cârjaliilor care atacau oraşe şi sate,care au dat foc Craiovei de mai multe
ori. În această perioadă, orice om custare se gândea la protejarea, măcar
periodică, până reuşea să fugă spremunţi sau în Transilvania, a bunurilor. Este
o explicaţie pentru numărul marede cule din Oltenia. Multe dintre ele au fost
ridicate lângă conacele sau casele boiereşti, mai ales cele din categoria
culelor de veghe şi semnalizarea pericolului. Lipsindu-ne inscripţiile,
datările sau referinţele documentare precise,este foarte greu de determinat,
chiar şi cu aproximaţie, data apariţiei primeicule în ţara noastră. O însemnare
de călătorie este relevantă:
„…ajungând în cursul călătoriei sale din anul 1746 de la Curtea
de Argeş la Şuici,mitropolitul Neofit precizează:…am trecut râul spre apus şi
am mers lacasele lui Ştefan căpitan Balotă. Are case mari de piatră şi culă de
zid pentru hoţi”
Un lucru este cert, formarea şi
expansiunea Imperiului Otoman(secolele XIV-XVII)a avut, desigur, multe urmări
pe toate planurile vieţiisocial-economice, inclusiv în ceea ce privesc
tehnicile, metodele şi modelelede construcţii în teritoriile cucerite de turci.
Aşa se justifică la unii autoriprezenţa culelor în Oltenia încă din secolul al
XV-lea.
Pe lângă funcţia sa de locuire, cula
este o construcţie care îl apără peproprietar nu numai de primejdia din afară,
ci şi de răzmeriţele posibile alepropriilor supuşi de pe moşie. Din această
cauză, în jurul celor mai multecule terenul era defrişat, pentru a nu permite
apropierea nevăzută aatacatorilor de orice fel. Mulţi dintre cei care şi-au
construit cule în Oltenia„
se află în ajunul răscoalei din 1821 printre căpitanii de
panduri ai lui Tudor Vladimirescu”
( R. Creţeanu, S. Creţeanu,
Culele din România,
Bucureşti, 1969, p. 43. )
( I. Atanasescu, V. Grama,
Culele din Oltenia,
Craiova, 1974, p. 19. )
( M. Davidescu,
Monumente istorice din Oltenia,
Bucureşti, 1964, p.40. )
După
sistemul lor constructiv, al pieselor din care se compun şi după amplasarea lor
în teren, culele au îndeplinit funcţii diferite, cu caracter mairestrâns sau
mai complex, deosebindu-se trei categorii:-cule de refugiu, de apărare sau
locuinţă temporară;-cule de veghe, semnalizare şi alarmă;-cule-locuinţă
permanentă.Când pericolul otoman a dispărut, culele nu-şi mai aveau rostul şi
au început să se deterioreze, apoi să fie părăsite, distruse. Cei bogaţi
seinstalează treptat în târguri şi oraşe, uneori foarte departe de moşiile pe
carele aveau. Multe cule au fost părăsite sau li s-a schimbat destinaţia. Referitor
la cule, Grigore Ionescu scria, cu atâta obiectivitate: „
…împământenindu-se ca locuinţă de moşneni şi boiernaşi, casa
tip culă pierdecu totul aspectul de construcţie fortificată şi capătă, sub mâna
abilă ameşterilor locali o înfăţişare de caracter naţional.
III. ARIA DE RĂSPÂNDIRE
( Gr. Ionescu,
Arhitectura populară în România,
bucureşti, 1971, p.64. )
Asediul
Vienei în anul 1683 marchează momentul în care începedeclinul stăpânirii
otomane. Acesta este evenimentul care va marcadezordinea, insecuritatea şi
haosul nu numai în arealul turcesc, ci şi în toateţinuturile pe care oastea
otomană le cucerise. Culele apar şi se răspândesc peste tot şi erau puţine
aşezările situate pe o vatră cât de cât adunată încare să nu fi existat măcar o
construcţie înaltă de genul culei, din lemn saudin zidărie.„
Culele au fost şi mai sunt încă răspândite în întregul
spaţiu balcanic,cu precădere în Serbia şi în Albania. În ţara noastră ele se
întâlnesc numai în regiunea de dealuri a Olteniei şi în judeţul Argeş.
Altădată, aria derăspândire a culelor se întindea şi asupra zonelor de câmpie
adiacente, până către Bucureşti, însă….., culele din regiunea de şes, mai
puţinnumeroase de la început, de altfel, au dispărut mai repede decât
celelalte. Înurma dărâmării - în zilele noastre – a ultimelor două exemplare
din regiuneade câmpie, cula din Radomiru – Dolj şi aceea din Frăsinet –
Teleorman, cei dornici să viziteze culele din România le vor afla numai
colindând judeţele Argeş, Vâlcea, Gorj, precum şi partea de nord a judeţelor
Dolj şi Mehedinţi.Pe văile principale ale acestor pitoreşti meleaguri, de cele
mai multe ori pelocuri înalte, amintind de vechi rosturi de supraveghere şi de
apărare, apar de la distanţă culele.
În vremea lui Tudor Vladimirescu s-au ridicat multe cule, meterezuri
şi bechete, case şi conace întărite, „ spre a constitui o zonă de protecţie
aoraşului împotriva ameninţărilor de peste Dunăre.
În epoca
fanariotă domnii se schimbau des. Ei plăteau bani mulţi sultanului ca să
domnească 3 ani. Goana după câştig şi la pretendenţii latron şi la boieri
umpleau de revoltă satele. Boierii se temeau de ostaşii pasvangii ai paşei
Pasvant-Oglu de la Vidin, dar şi de sătenii secătuiţi dedări precum zahareau
sau mucarelul. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru faptul că în Oltenia
culele sunt în sate, nu în oraşe. Numai boiernaşii îşi făceau cule; marii
boieri şi dregătorii se stabileau la Craiova, Bucureşti sau Târgovişte. Culele
în formele cele mai cunoscute şi mai bine păstrate până azi au apărut în epoca
fanariotă care începe cu Nicolae Mavrocordat (1716) şi carese încheie în 1821,
adică la revoluţia lui Tudor Vladimirescu. De aceea culele nu sunt doar la vest
de Olt. După Al. Tzigara –Samurcaş, răspândirea culei la români ar fi ajuns
prin filieră sârbă. Aşa s-ar explica prezenţa ei în Oltenia şi zona învecinată.
( R. Creţeanu, S. Creţeanu,
op. cit., p.6.
- A. Pănoiu, op. cit., p. 189.
- I. Atanasescu, V. Grama,
op. cit., p. 15.
Principalele cule din Oltenia:
Judeţul
Dolj:
- Cula Poenaru (1750), comuna Almaj, cu fresce inspirate de
fabulele luiEsop.- Cula familiei Izvoranu (secolul XVIII), comuna Brabova.-
Cula familiei Cernătescu (secolul XVIII), comuna Cernăteşti.
Judetul Gorj
- Cula Cornoiu (secolul XVIII), Curtişoara.-Cula Crasnaru
(1808), Groserea, sat în comuna Aninoasa.- Cula Grecescu (1818), Siacu, comuna
Slivilesti.
Judetul Mehedinti
- Cula Tudor Vladimirescu (1800) şi cula Nistor (1812),
comuna Simian.- Cula Cuţui (1815), comuna Broşteni.
Judetul
Olt:
- Cula Galiţa (1790), comuna Dobroteasa, satul Câmpu Mare.
Aici se întindezona viticolă Sâmbureşti.
Judetul
Vâlcea:
- Cula Zătreni (1754), comuna Zătreni.- Cula Duca şi cula
Greceanu, de la începutul secolului al XVII-lea, comunaMăldăreşti.
IV. MATERIALE ŞI TEHNICI DE CONSTRUCŢIE
Culele au
fost ridicate din materiale diverse în funcţie de posibilităţile comanditarului,
de resursele materiale ale locului, de meşterii care erau prin preajmă, de
funcţiile pe care le va avea construcţia, de numărul membrilor familiei, etc. Erau
cule cu pereţi de lemn şi cule cu pereţi de zidărie. La rândul lor culele de
zidărie erau: cu pereţi de piatră (de carieră, de râu sau amestecată); cu
pereţi de cărămidă arsă; cu pereţi de piatră în amestec cu cărămidă; cu pereţi
parţial din zidărie, parţial din lemn. Piatra de carieră sau de vale, se zidea
cât mai strâns, pe măsura ridicării zidăriei se încastrau şi grinzile pentru
planşee, inclusiv transversalele îmbinate în cepuri sau crestături drepte.
Cărămida trebuia să fie foarte bine arsă. Între casele ţărăneşti şi culele de
lemn, cu excepţia proporţiilor nu existau prea mari deosebiri. Boierii şi
moşnenii mai înstăriţi aveau alte posibilităţi de plată şi, în consecinţă,
aduceau constructorii cei mai pricepuţi pe care-i găseau în împrejurimi. Fie că
erau cule cu pereţi de zidărie sau de lemn, întotdeauna ele erau groase,
solide, meşteşugit ridicate întocmai cum erau ridicate şi zidurile mănăstirilor,
inclusiv cele din Oltenia. Parterul era înalt, depăşind de regulă 2-3m. La
etajele superioare se aflau foişoare şi cerdacuri mărginite de zidării parţiale
cu stâlpi şi coloane ori pălimar de lemn. Între această zidărie (înaltă de 1m)
şi streaşina acoperişului se aflau contrafişele de legătură între cosoroabă şi
stâlpi(adesea numite subsuori). La alte cule, în cerdac, arcurile de obicei
trilobate, dublate cu arhivoltă, au naşterile sprijinite pe un tirant de lemn.
Tencuielile
cu mortar erau şi ele de bună calitate pe bază de var stins în groapă cu multă
vreme înainte de a fi pus în lucrare şi cu nisip cernut cât mai fin. Ornamentele
în stuco erau cu ipsos procurat din târgurile învecinate ori
de la şantierele mănăstireşti. De regulă beciurile nu erau tencuite, în schimb
locuinţele şi pereţii foişoarelor se tencuiau. Tavanele erau din grinzi masive
de stejar. Peste ele se băteau scândurile groase, aparente, tot de stejar şi cu
falţuri (adică în tehnica babă-moş ori limbă şi uluc. Existau şi tavane de
scânduri tencuite sau chiar cu cercuială de nuiele care apoi era tencuită cu
mortar de var.
( Şt. Balş,
Vechi locuinţe boiereşti din Gorj,
în SCIA, NR. 3-4, Bucureşti, 1954. )
Pardoselile
încăperilor de locuit erau din scânduri groase, mai ales de stejar. La parter
aproape toate culele aveau pardoseli din lespezi de piatră sau cărămidă. Unele
cule aveau la etajul de sus bolţi de cărămidă care puteau proteja mai bine
construcţia în cazul în care atacatorii incendiau acoperişul cu săgeţi
incendiare. Din acest motiv şi bolţile beciurilor cu acces exterior erau din
cărămidă, cele cu acces interior puteau avea şi tavane de lemn. Acoperişurile
erau în raport direct cu planul construcţiei, în funcţie de numărul şi
dispunerea încăperilor. La cele pătrate, acoperişul simplu era prismatic, adică
piramidal, în patru ape, cu vârf înalt şi ascuţit. În cazul construcţiilor de plan
rectangular-dreptunghiular exista acoperiş şi o coamă pe lungime, cu
ţepi la capete. Învelitoarea era bătută pe laţuri de
răşinoase. Cea mai des întâlnităera de şindrilă (numită şi şiţă), cioplită la
cuţitoaie şi horjită ulucit (sau înulucă), adică într-un fel care permitea
îmbinarea bucăţilor alăturate astfel încât se asigura etanşeizarea completă a
suprafeţei spre a evita pătrunderea apei din precipitaţii. Dacă şiţa era mai
lungă de 50 cm, atunci se bătea în solzi, una peste o parte din cealaltă. Au existat
şi cazuri în care şiţa se bătea dublu, triplu sau quadruplu cu cuie de fier sau
din lemn de tisă. Se poate spune cu certitudine că şantierele de construcţie
ale culelor au fost peste tot şi în permanenţă adevărate şcoli de arhitectură
pentru săteni, exemple mereu demne de urmat chiar şi în ridicarea sau ornamentarea
unor construcţii ţărăneşti mai modeste prin proporţiile lor. Culele, prin
excelenţă construcţii de apărare, erau prevăzute cu cât mai puţine penetraţii
în pereţi, iar când ele trebuiau oricum să fie prezente, aveau dimensiunile
reduse la minimum posibil. De regulă, cula are o singură intrare, în
majoritatea cazurilor la faţada principală, şi se putea zăvorî foarte bine din
interior. Bârne orizontale care glisează în orificii speciale din zid asigurau
închiderea perfectă din interior. Erau şi uşi care se puteau deschide şi din
exterior cu chei speciale formate din două bare legate între ele ca un
îmblăciu, drugul fiind cu dinţi ceea ce făcea ca, prin rotirea cheii, drugul să
se deplaseze în poziţiile închis sau deschis. Uşile principale ori secundare se
deschid întotdeauna spre interior, cuzăvoare anume gândite. Formele şi
sistemele de închidere-deschidere sunt extrem de variate, de ingenioase, cu
ferecături, balamale, clanţe, cu drugi de lemn sau de fier de fiecare dată
altfel concepute. Casa tradiţională din lumea mediteraneană, aşa cum bine se
ştie, era din piatră, pe două nivele; în partea de jos se depozitau diversele
produse, iar la nivelul superior se locuia. Ferestrele cu barbacane serveau la
tragerea cu puşca în cazul unui atac.
Cam aşa se prezenta situaţia şi în
cazul culelor. De la ultimul nivel şi până la bază, deschiderile sunt tot mai
mici, iar adesea la nivelul beciului pot chiar lipsi. Meterezele,
ferestruicile, străvăzăturile sau găurile puteau fi folosite la nevoie pentru a
se trage cu puşca. Din acest motiv erau mai mari la interior şi mai mici spre
exterior, de obicei pe toate laturile. Aproape toate culele aveau deasupra ori
în lateralele intrării principale găuri conice pe unde seputea trage cu puşca
asupra celui ce încearcă să forţeze intrarea.Ferestrele, cele de sus pentru
iluminat şi aerisire, cele de jos doar pentru aerisire şi apărare, erau
prevăzute cu gratii fixate în cruce în momentul zidirii pereţilor. Cu totul unice
sunt ferestrele extrem de înguste, cu tocuri din piatră făţuită pe patru
muchii. Culele au la etajele superioare spaţii libere de supraveghere, de odihnă,
de veghe sau de petrecere a timpului liber care poartă diverse denumiri:
cerdac, foişor, prispă, galerie, balcon
Dacă ar fi să definim fiecare dintre aceşti termeni, atunci cerdacul
ar fi acel spaţiu care este liber pe
trei laturi ale edificiului.
Foişorul ar desemna
un spaţiu liber pe două laturi şi mai rar pe trei.
Balcoanele sunt spaţii libere adiacente zidăriei, adică
aceleamenajări din lemn menite a spori ulterior suprafeţele utile ale
edificiului cu predilecţie în scop de observare a împrejurimilor culei.
Balconul – cadenumire locală – se confundă uneori cu galeria prin care se
înţelege spaţiu lliber din toate părţile, mărginit de stâlpi şi care cuprinde
un întreg etaj desus, deasupra căruia stă piramida acoperişului.
Prispa este spaţiul liber şi îngust pe o singură sau pe mai
multe laturi ale edificiului, mărginită de stâlpi,cu podea din blăni de stejar.
Ar fi identic, deci, prispei obişnuite de la casa ţărănească din foarte multe
zone etnografice româneşti. În arhitectura oltenească cu atât mai mult
foişorul, prispa sau cerdacul sunt spaţii absolut specifice oricărei locuinţe
rurale. De aici s-au inspirat meşterii şi proprietarii de cule. Cerdacul,
foişorul, balconul, prispa sau cerdacul erau întotdeauna pe partea dinspre care
ar fi putut veni atacul sau din partea de unde ar fi provenit semnalul de
primejdie supravegheat şi apoi, eventual, retransmis. Cule formau un lanţ în
care inelele – culele, turnurile, bisericile, mănăstirile – comunicau între ele
în caz de primejdie. Din foişoarele lor satele puteau fi avertizate de
invadatori, de foc, de viituri de ape. „
…Când seivea un pericol, satele, oamenii, boierii trebuiau
să se anunţe între ei cu mare repeziciune. Semnale cu făclii, cu fum, se
transmiteau de la Dunăre spre nord prin intermediul turnurilor bisericilor
(mănăstireşti în primul rând),dar şi din foişoarele de la etaj ale culelor
”
( Lanţurile de comunicaţie erau înlungul văilor, pornind de
la Dunăre spre munte pe Jiu, Olt, Gilort, Argeş, etc.
Ioan Godea, op. cit. p.
9 ).
Existenţa foişorului, cerdacului sau
prispei la culele din România le deosebeşte net pe acestea de surorile ei,
culele din Balcani la care aceste spaţii nu există. Foişorul, galeria sau
cerdacul mărginit de stâlpi de la etajul superior este cea mai importantă
caracteristică a culei la români. Este o emblemă de specific naţional romanesc.
Interiorul este, în general, adaptat unei case în care stăpânul putea să se
apere la nevoie, dar, în plus, el trebuia să aibă confortul necesar unei familii
cu mult mai înstărită decât una ţărănească oarecare. La parter era magazia cu
provizii. În beci, atunci când acesta
exista, erau depozitate butoaiele cu vin şi ţuică. Dormitorul capilor de
familie – era de dimensiuni nu prea mari, chiar mai mic decât bucătăria de la
primul nivel, dar cu mobilă aleasă, perdele de catifea, lămpi sau lampadare, cu
fruntare, corlate, stâlpi, babe, grinzi ornamentate, tavane casetate sau cu
podină de stejar, camiţe (= sobe), undrele, paturi, mese, podişoare, icoane şi
farfurii pe pereţi, pereţi acoperiţi cu scoarţe şi lăicere de lână, pe jos cu
covoare, mai ales olteneşti. Uneori în camere existau şi firide sau arcade
pentru lumânări. Pivniţa avea numeroase funcţionalităţi: depozit de diverse
alimente,butoaie cu vin şi ţuică, depozit de arme şi muniţie. Tot aici se afla
adesea fântâna sau puţul de apă potabilă. Accesul în pivniţă putea să fie din
interior. Toate culele aveau scări fixe de acces la etajele superioare. Se pare însă că au existat în vechime şi scări
de lemn mobile care, la nevoie, seputeau ridica în încăperile de la etaj cu
ajutorul unor scripeţi. Spre deosebirede alte popoare din Balcani, la români
scara interioară, de lemn, este fixă şi nu detaşabilă sau repliabilă spre
planul superior ca la turci şi bulgari. Numeroase legende se leagă de existenţa
în cule a locurilor ascunse, de tot felul. Este vorba de mici încăperi sau spaţii ascunse
– tainiţe -, greude găsit, unde boierul îşi ţinea, departe de ochii indiscreţi,
banii, armele,bijuteriile, hrisoavele şi alte bunuri de preţ, care la un atac
surpriză ar fi fost sustrase cu uşurinţă. Existau şi diverse firide în dosul
cărora erau tainiţe minuscule. Uneori, tainiţele erau situate în spatele
icoanelor, în locul de fixare al lampadarelor, sub duşumea sau sub treptele de
scară de acces la etajul superior.
V. DECORUL
Sociologul
P.H. Stahl sublinia, cu câteva decenii în urmă că printre vechile case cu etaj
boiereşti „ se recunosc două tradiţii: aceea a culelor, construite puternic din
piatră şi cărămidă, având scop de apărare şi aceea acaselor cu prispă şi foişor
deschis spre faţadă, a căror modă pare a fi avut cel mai însemnat moment de
dezvoltare în vremea lui Brâncoveanu (dincare de altfel s-au păstrat uneori
exemplare până în secolul al XIX-lea) şi înîntreg secolul al XVIII-lea
”
Decorul
culelor româneşti nu poate fi desprins de cele două valenţe de potenţare ale
lui venite din două direcţii. Din arhitectura populară şi din elementele
definitorii ale unui stil aulic în arhitectura românească – arta brâncovenească
de mare originalitate şi rafinament. Decorul culelor româneşti este
incomparabil mai de apreciat în raport cu austeritatea pe care o prezintă
culele altor popoare din Balcani. Foişorul, balustradele sculptate şi arcadele
sunt elemente specifice de decor brâncovenesc. Uneori însă arcadele lipsesc
fiind prezente doar grinzi simple de lemn. Pereţii exteriori ai multor cule
sunt casetaţi în panouri intrate în grosimea zidului aproximativ 4-5 cm. Aceste
casete sau panouri în adâncime de tencuială, pătrate sau dreptunghiulare de pe
faţadele culelor se numesc de localnici oglinzi. Alteori întâlnim detalii de
stucatură pictată.
Ciubucul este linia în relief de tencuială care delimitează
(în exterior,evident) un etaj de altul. Rămânând în continuare la decorul
exterior, trebuie subliniat că launele cule întâlnim canaturi de piatră cu
perforaţii ornamentale, cu sculpturi, mai ales la intrarea principală sau la
ferestrele de jos. La unele cule, la cerdac partea de sus a pălimarului,
balustrada de lemn deci, avea cioplituri rotunjite anume pentru rezemat puşca,
de aceea se chemau „ trăgători.
”.Sintetizând
aspectele legate de decorul exterior şi interior al culelor am putea distinge
următoarele caracteristici cu valoare de generalizare:-decor sobru, dar nu
marcat de sărăcie;-simplitate volumetrică, dar şi varietate în compoziţie,
încompunerea volumelor;-ingeniozitate în distribuirea spaţiilor, funcţiilor şi
ornamentelor încăperilor;-raritatea elementelor de policromie.
( P. H. Stahl,
Vechi şi biserici de lemn din Muntenia, în SCIA, anul X, nr.
2, Bucureşti, 1963, p. 372. )
În
concluzie, putem afirma că aceste construcţii formează o notă extrem de
importantă în portativul arhitecturii româneşti, chiar dacă sunt evidente
„vasele comunicante” cu lumea Balcanilor şi mai departe spre Caucaz şi Asia
Mică. Culele sunt unul dintre multele exemple în care specificul naţional se
împleteşte cu sursele şi resursele popoarelor învecinate într-o Europă de culturi.
Ele stau mărturie despre ceea ce ne deosebeşte dar şi despre ceea ce ne uneşte
în lunga istorie parcursă cu plusurile şi minusurile ei în mileniile de viaţă
trăită alături, în stânga şi în dreapta Dunării ce taie în două continentul. Culele
reprezintă emblema unei familii, aşa cum o face oricare castel medieval.
ps. In opinia mea, sunt o marturie a prosperitatii boierilor romani,
avand un stil unic care se potriveste zonelor cu vai si dealuri din Tara
Romaneasca. Culele sunt o prezenta idilica, ce face din arhitectura sateasca
veche si saracacioasa, una de exceptie si plina de armonie.
Listă de cule
Argeș
- Conacul Teodor Brătianu, sat Tigveni, comuna Tigveni
- Conacul Budișteanu, sat Budeasa Mare, comuna Budeasa
- Cula Drugănescu, sat Retevoiești, comuna Pietroșani
- Cula Racovița, cartier Racovița, Argeș, oraș Mioveni
- Cula Sultănica, sat Șuici, comuna Șuici
- Cula Vlădescu, sat Vlădești, comuna Vlădești
București
- Cula Vintilă Brătianu, str. Aurel Vlaicu, nr. 19, [12]
Dolj
- Cula Cernătescu, sat Cernătești, comuna Cernătești (secolul XVIII)
- Cula Izvoranu-Geblescu, sat Brabova, comuna Brabova (secolul XVIII)
- Cula Barbu Poenaru, sat Almăj, comuna Almăj. Este decorată cu cu fresce inspirate de fabulele lui Esop. (1750)
Gorj
- Cula Cartianu din Cartiu, Gorj, comuna Turcinești
- Cula Cioabă-Chintescu, sat Șiacu, comuna Slivilești. Se mai numea cula Grecescu. (1818)
- Cula Cornoiu, sat Curtișoara, oraș Bumbești-Jiu
- Cula Crăsnaru, sat Groșerea, comuna Aninoasa
- Cula I. C. Davani, sat Larga, comuna Samarinești
- Casa Glogoveanu, sat Glogova, comuna Glogova
- Casa Eftimie Nicolaescu, sat Runcurel, comuna Mătăsari
- Cula Tătărescu, inițial cartier Poiana, oraș Rovinari, în prezent sat Curtișoara, oraș Bumbești-Jiu. Se mai numea cula Poiana.
Mehedinți
- Cula Cuțui, sat Broșteni, comuna Broșteni
- Cula Nistor (1812), sat Cerneți, comuna Șimian
- Cula Tudor Vladimirescu, sat Cerneți, comuna Șimian
Olt
- Cula Călățeanu, cartier Enoșești, oraș Piatra-Olt
- Cula Galița, sat Câmpu Mare, comuna Dobroteasa
Teleorman
- Cula Costea, sat Frăsinet, comuna Frăsinet
Vâlcea
- Cula Bujoreanu, sat Bujoreni, comuna Bujoreni
- Cula Duca, sat Măldărești, comuna Măldărești
- Cula Greceanu, sat Măldărești, comuna Măldărești
- Cula Măciuceni, sat Măciuceni, comuna Măciuca
- Cula Zătreanu, sat Zătreni, comuna Zătreni
Acest articolul a fost sintetizat de mine. Mai pe larg pe site'ul de mai jos.
Sursa: http://ro.scribd.com/doc/16621425/CULELE-DIN-ROMANIA
si http://ro.wikipedia.org/wiki/Cul%C4%83 (lista culelor din Romania).Multumesc LECT.UNIV.DR Lucian Amon si dnei. Mira (Balas) Florentina Claudia pt. aceasta scurta istorie.