joi, 11 iulie 2024

Casa I. Popescu-Tighina sau palatul facut de arhitectul ceh Alfred Hugo Cernea – bijuteria din sudul Vâlcii







                   Vâlcea nu este doar povestea de sus, de pe munte, nici marginile de dealuri, nici pădurile de fag, nu, nu este doar atât. Vâlcea, chiar dacă începe în vârful cetăţii de munte, se termină în povestea Oltului de şes, în ţara unde ardeiul şi „platageaua” dau tonul agriculturii din Câmpia Română. Dacă ar fi aici Enescu, el ar şti cel mai bine să combine Oltul de margine cu mirosul legumei care râde sub căldura de vară…

 De la Voiceşti în jos se termină Ţara de Vâlcea. Voiceştiul este, de fapt, armura judeţului sau poarta de intrare în Câmpia Română sau, cum se spune, Câmpia Română se mărgineşte la nord, undeva într-un punct sfânt, cu Voiceştiul.

Voiceştiul este atipic, este punctul prin care România Dunăreană doreşte să pună un acord mic într-un colţ de Vâlcea, o ştampilă care să umple compozitul final al acestui judeţ.

Însă puţină lume ştie că, acolo unde se termină Voiceştiul, se află o minune, un mic palat. Palatul lui Alfred Hugo Cernea, palatul construit de unul din cei mai mari arhitecţi cehi care s-au stabilit în România.

Boierii Voiceşti, cei care au ales definitiv să se mute la sud de Drăgăşani şi care au adus cu ei mai mulţi români basarabeni din Tighina, au dorit să ridice aici un conac, dar care să fie altfel decât construcţiile din zonă.

Cel care este angajat de Voiceşti este chiar Alfred Hugo Cernea. Acesta ridică palatul bijuterie din sudul Vâlcii.

            Alfred Cernea este fiul lui Josef Czernil din Boemia, care venise la Călimănești ca mecanic al stațiunii, fiind numit în acest post  prin decret al regelui Carol I, probabil în jurul anului 1890, când intră în funcțiune motorul cu abur care producea electricitate pentru stațiune.

Urmează școala primară la Călimănești și Liceul Alexandru Lahovari din Râmnicu Vâlcea, face „strălucite studii” ca bursier la Şcoala de Arhitectură din Salzburg şi apoi la Academia de Arhitectură din Viena. Pleacă pe front cu Regimentul 2 Vâlcea și este decorat, în anul 1913, cu medalia Avântul Ţării şi, pentru Campania din 1915-1916, cu medalia Victoria. În 1919 solicită cetățenia română și se stabilește la Sibiu, unde „se dedică trup şi suflet arhitecturii, pasiune de dincolo de limitele unei profesiuni, iar construcţiile devin cel de-al doilea pol al existenţei sale.” (Cornel Lungu). Devine membru al Asociaţiei Arhitecţilor Wiener Bauhutte-Viena, membru al Societăţii Arhitecţilor Români-Bucureşti și membru al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România.

            Pasiunea lui nu se canalizează numai asupra edificiilor cărora le dă naștere, ci trece și asupra vocației de dascăl, exercitată la școlile de meserii din Râmnicu Vâlcea și Sibiu, unde ține lecții de arhitectură și, în  1955, în memoriul privind sprijinirea îmbunătăţirii noului sistem de învăţământ profesional din construcţii, prin „o serie de propuneri remarcabile cu privire la programa şcolară, competenţele profesorilor de specialitate, necesitatea efectuării practicii în ateliere-şcoală”, spune prof. Cornel Lungu. Și adaugă, pe baza mărturiilor vremii, că Alfred Cernea avea „harul inegalabil” de a învălui ora de curs „în magia plină de înfrigurare a actului creaţiei”.

Dacă, așa cum spune istoricul Cornel Lungu, „e cu neputinţă să treci nepăsător pe lângă fosta Clinică Antal de pe strada Constituţiei (din Sibiu – n.n.) sau Blocurile de locuinţe Floaşiu de pe Bulevardul Magheru”, suntem îndreptățiți să spunem și noi, vâlcenii, că nu se poate să nu-ți rămână pe retină  frumoasa clădire a fostului sediu al Școlii de Artă din Râmnicu Vâlcea, să nu te întrebi cu stupoare ce s-a întâmplat cu superbul conac de la Voicești – Casa I. Popescu-Tighina și de ce devin, pe zi ce trece, de nerecuperat fosta vilă Bujorul, din capul Sfrengheșului din Călimănești, și altele, poate încă necunoscute. Da, nu poți să treci cu vederea o arhitectură novatoare, născută atât de organic din aleasa tradiție a arhitecturii de la Hurezi, a Culelor de la Măldărești, a dantelăriei și a proporțiilor Coziei și trecută peste Carpați, în Transilvania, ca un fel de act recuperator pentru valoarea estetică a tradiției românești în zidirea de „edificii de piatră”, prigonită acolo vreme îndelungată.

            Născut în Boemia, copilărind sub zidurile Coziei, adunând, ca student, strălucirea inegalabilă a arhitecturii vieneze și lansându-se într-un dialog productiv și original cu arta și arhitectura brâncovenească, Alfred Hugo Cernea este un artist pe care istoria arhitecturii românești e obligată să-l recupereze, chiar dacă, aşa cum spune istoricul Cornel Lungu, „ca să-l poţi cunoaşte cu adevărat pe Alfred Cernea, trebuie să străbaţi Transilvania. Aici el s-a zidit pe sine însuşi.”

            Și memoria culturală a Vâlcii îi este, deopotrivă, datoare lui Alfred Cernea, care, de altfel, și-a aflat locul pentru veșnica odihnă alături de părinţi, în secţiunea romano-catolică a Cimitirului din Râmnicu-Vâlcea.

 

Aflred s-a născut în Boemia ( Cehia ) s-a stabilit cu familia în România. Urmează şcoala primară la Călimăneşti, unde tatăl lui fusese numit mecanicul staţiunii, prin decretul regelui Carol I. După absolvirea Liceului de veche tradiţie, Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, în anul 1900, se înscrie ca bursier la Şcoala de Arhitectură din Salzburg şi apoi la Academia de Arhitectură din Viena, făcând strălucite studii. Student fiind lucrează pe şantierele spitalelor de copii Franz Josef şi Georg Kellermann şi la Biroul de Construcţii J.Adelvardsteiner din Viena. Om cu un profund simţ al datoriei şi o dragoste nemărginită pentru România, ţara lui de adopţie, Alfred Cernea pleacă pe front cu Regimentul 2 Vâlcea. Este decorat în anul 1913 cu medalia Avântul Ţării şi cu medalia Victoria pentru Campania din 1915-1916. După întoarcerea din prizonierat, aidoma tatălui său care în anul 1904, lepădându-se de protecţia austro-ungară s-a stabilit pentru totdeauna în România, cere cetăţenia română pe care o primeşte în anul 1919 şi se stabileşte definitiv la Sibiu. Cu irezistibilă chemare s-a aplecat asupra meseriei de dascăl, ţinând lecţii de arhitectură la şcolile de meserii din Sibiu şi Râmnicu-Vâlcea. Grăitoare sunt cuvintele inspectorului şcolar A. Secoşeanu, rostite în februarie 1948 în urma inspecţiilor la Liceul Industrial de Băieţi din Sibiu: ,, Elevii lucrează tot timpul orei pe caiete de desen … ziduri de fundaţie, bolţi circulare, ogivale sau cupole; … execută la planşe arcuri şi bolţi de cărămidă … iar pentru a explica practic, D-sa are o colecţie de cărămizi în miniatură cu care face exerciţii de diferite construcţiuni … domnul Cernea este un bun profesor şi un practician eminent. '' În 1933 devine membru al Asociaţiei Arhitecţilor Wiener Bauhutte-Viena şi mai apoi membru al Societăţii Arhitecţilor Români-Bucureşti şi membru al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România. Adept al stilului neoromanesc in special, a fost unul dintre arhitecţii activi din orașul Sibiu şi în localităţile din sudul Transilvaniei in special la Vâlcea în perioada interbelică. Activitatea sa intensă l-a determinat pe istoricul Cornel Lungu să afirme: „ ca să-l poţi cunoaşte cu adevărat pe Alfred Cernea, trebuie să străbaţi Transilvania''. O Viata sub semnul artei, arhitectul Alfred Hugo-Cernea (1883-1968) s-a zidit pe sine însusi in operele sale.
Amintim câteva dintre cele mai cunoscute: bisericile din Făgăraş, Hunedoara, Târnăveni, Tălmaciu, Cisnădie, Sadu; casele parohiale din: Sibiu, Prejmer, Nucet, Cristian, Şeica Mare, Marpod, Tălmăcel; şcolile din Nocrich, Gârbova, Răşinari; căminele culturale din Sălişte, Răşinari sau Poiana Sibiului. Hotărâtoare a fost schimbarea pe care a adus-o în arhitectura Transilvaniei: forme de o excepţională forţă şi suprafeţe severe în care dantelăria brâncovenească se constituie desăvârşit într-un joc de ritmuri şi proporţii echilibrate. Din mozaicul amintirilor rămase, recuperăm imaginea unui spirit profund, cu conştiinţa valorii sale dar şi cu îndoielile marilor artişti, pentru care arhitectura a fost o întoarcere la tiparele primordiale brâncoveneşti şi la viaţa enigmatică a formelor prin care universul îşi tălmăceşte structura.