Castelul Kálnoky

         

                                    Castelul Kalnoky din comuna Miclosoara jud. Covasna.

             Construcția castelului Kálnoky de la Micloșoara a fost începută în anii 1500 ca și conac de vânătoare al familiei și conține multe elemente renașcentiste, precum decorații pictate pe pereți. Castelul a fost abandonat timp de 50 de ani și momentan este în curs de renovare. Familia Kálnoky este una din familiile istorice ale Transilvaniei, originile lor ajungând până în perioade medievale obscure.

         Se crede că, prin secolul al XIII-lea, un secui cu numele de Kalnoky ar fi salvat viața regelui Ungariei în timpul unei vânători, țintând cu săgeata ursul care se năpustise asupra suveranului. Monarhul i-ar fi oferit, drept recunoștința, moșia de la Miclosoara/Miklosvar și l-a înnobilat. Ca amintire a evenimentului, stema familiei poartă și acum emblema ursului străpuns de săgeata.

Dincolo de legenda, familia Kalnoky este atestată pentru prima oară documentar în estul Transilvaniei la 1252, cele două moșii principale fiind la Micloșoara, conacul de vânătoare și la Izvorul Crisului, acolo unde se află și reședința familiei.

           Printre personalitățile familiei se numară și Gustav Kalnoky von Korospatak, diplomat austro-ungar și ministru de externe timp de 14 ani în guvernul de la Viena. Acesta a trebuit însă să părăsească Ardealul în urma venirii comunismului și fiul său s-a născut în exil. Generația actuală, a 25-a a familiei mai exact contele Tibor Kalnoky de Korospatak fiul lui Gustav Kalnoky, a revenit în țară după 50 de ani de exil in Occident. Tibor și-a petrecut tinerețea în țări ca Germania, Franța și Olanda. Ca o ironie a sorții, urmașul “vânătorului” a devenit veterinar, specialist în pasări sălbatice. Tibor Kalnoky ar fi rămas un bun veterinar, muncând in Occident, dacă destinul nu ar fi schimbat totul, permitându-i să descopere pământul strămoșilor săi în 1987.

           După opt ani de proces cu statul român, aristocratul și-a recuperat în 1999 două conace și mai multe case din Micloșoara. O moștenire pe cât de valoroasă, pe atât de greu de întreținut, dacă aristocratul nu ar fi găsit soluția: turismul rural ecologic. Conacul a fost complet restaurat si salvat aratand impecabil.

Conacul Rosianu

             Castelul Roşianu din comuna Turburea este un castel cu istorie, încărcat de amintiri plăcute, care dăinuie în zidurile cetăţii. Demult, se spune că acest castel a fost al boierului Roşianu, dar legendele, continuă să apară, şi să împletească cele mai frumoase poveşti. Potrivit autorităţilor locale, castelul, vechi de peste 100 de ani va intra in circuitul turistic. Bătrânii satului se mândresc cu un astfel de castel, tocmai la ei în comună. Copiii se visează deja prinţi sau prinţese, având în jur o clădire atât de impozantă. De ceva timp, însă castelul, a rămas în tăcere, părăsit şi aproape distrus de intemperiile naturii. Autorităţile locale spun că au înaintat deja o scrisoare la Ministerul Dezvoltării pentru ca acest castel să fie reabilitat şi mai târziu, inclus în circuitul istoric şi turistic. Istoria castelului e cât se poate de fascinantă. Castelul Roşianu este o clădire veche, construită de un arhitect din Italia, pe nume Pera, chemat special de boierul Roşianu. După moartea lui, castelul s-a transformat rând pe rând în primărie, dispensar comunal sau maternitate. Castelul era înconjurat de terase de vii, mari şi întinse. O clădire de unde puteai zări, practic tot satul Poiana”, a spus o localnică. Se pare că acest castel a prezentat interes pentru foarte multe persoane, însă majoritatea au dat înapoi, pentru că, se pare, costurile de reabilitare sunt foarte mari. Mai mult decât atât, potrivit localnicilor, imaginea autentică i-a făcut pe mulţi regizori, să îşi dorească ca decor, pentru scenele din filmele lor, acest castel.

       Legenda castelului spune că aici cele mai frumoase domniţe s-au perindat. Clădirea este poziţionată pe vârful unui deal, ceea ce îi conferă o panoramă pitorească, un peisaj parcă desprins din poveştile cu prinţi şi prinţese. Castelul „spune” istoria doamnelor care au trăit aici, a domniţelor care şi-au făcut ieşirea în societate şi care şi-au întâlnit de multe ori marile iubiri, a domnilor care şi-au supravegheat supuşii de la balconul dinspre est sau a copiilor care urcau gălăgioşi scara interioară, în formă de spirală. Bătrânii locului susţin că au auzit poveşti, care susţin că boierul era un om destul de avar, care se purta cam dur cu angajatii. Îi plăcea ordinea şi lucrurile bine făcute şi nu tolera nici o greşeală. Din toată povestea castelului, au mai rămas doar câteva cărămizi rătăcite şi stâlpii de susţinere şi atât. Stilul italienesc al clădirii încă se mai observă, dar doar la balconul exterior. Prădătorii, oamenii, pentru care acest castel nu a însemnat nimic, au furat lacomi ferestrele şi toate bunurile din interior. Nu se mai distinge nimic din ce însemna viaţa luxoasă, pe care au trăit-o domnii cetăţii. În singurătatea lui, castelul plânge şi cere susţinere, altfel se va „frânge”, răpus de ploi şi de vânt.

        Castelul Roşianu are o vechime de peste 100 de ani şi se pare, potrivit autorităţilor locale, pe parcursul exploatării au fost făcute lucrări de întreţinere periodică. După anul 1989 nu au mai fost executate lucrări de întreţinere şi reparaţii, clădirea respectivă prezentând un stadiu avansat de degradare. Misterul care te învăluie, atunci când îi treci pragul, este aproape halucinant. Şi tot atât de halucinant pare şi interiorul, care descrie, o istorie „pătată” de oamenii, care din indiferenţă sau nepăsare, îşi declară dragostea pe pereţii castelului. Prin toate camerele, practic dăinuie mesaje, care mai de care mai obscene, creionate la fel de obscen şi tot ce puteai trăi mai frumos, se transformă brusc într-o imagine ireală. Castelul, în toată profunzimea lui, avea o istorie aparte, pe care localnicii o vor înapoi la fel ca şi autorităţile locale, care luptă ca cetatea să fie înscrisă în circuitul turistic. De curând a fost transmisă din nou o scrisoare, prin care se cerea obţinerea de fonduri pentru reabilitarea castelului. Potrivit autorităţilor locale, protejarea moştenirii rurale este extrem de importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea turismului rural, ca modalitate de promovare a satelor româneşti, cu un efect pozitiv asupra atragerii turiştilor şi cu beneficii economice, pentru populaţia locală. Castelul Roşianu are multe de spus, dar se pare, nimeni nu stă să-l asculte. În tăcerea nopţii, doar păsările, care şi-au mai făcut cuib în acoperiş, mai dau glas cetăţii.

        Localnicii au furat tot ce se putea din el.  Sa speram ca va avea pana la urma o soarta buna si cineva se va ocupa de el, restaurand asa cum se cuvine aceasta constructie deosebita.

Palatul Gh. Plesa

  foto: Pirvu Ionica

        Palatul se afla in judetul Mehedinti comuna Obarsia de Camp. Legenda spune că tatăl lui Gheorghe Pleşa, cojocarul sa­tu­lui, pe timpul Imperiului Otoman, îi oferea găzduire rep­r­e­ze­n­tantului turc, ce venea să strângă birurile din zonă. Într-o noap­te, tatăl viitorului boier, văzând sacii de galbeni stră­lu­ci­tori, i-a pus gând rău turcului. Când acesta a apucat drumul că­tre Istanbul, cojocarul împreună cu câţiva amici, l-au ur­mă­rit, iar într-o noapte ploioasă,l-au omorât şi i-au furat sacii de gal­beni. La puţin timp, cojocarul a cumpărat peste 500 de hec­­tare de pământ, atât în Obârşia de Câmp, cât şi în loca­li­ta­­tea Cetate-Dolj. Unul dintre cei doi fii ai săi, Gheorghe Ple­şa, beneficiind de o avere uriaşă din partea tatălui, a hotărât să-şi facă studiile şi să trăiască în Franţa. Aici a devenit li­cen­ţiat în drept şi tot aici ar fi trăit o frumoasă poveste de dra­gos­te cu o franţuzoaică. Gheorghe Pleşa a promis bogatei fran­ţuzoaice cu care urma să se căsătorească că îi va construi un castel ,,măreţ şi aparte”, acoperit cu monezi de aur. În 1892, Castelul Pleşa, era gata să-i primească pe îndrăgostiţi. Toa­te piesele componente ale clădirii au fost construite în Ital­­ia şi transportate cu vasele până în portul Gruia, de unde ţă­ranii din zonă le-au adus până la Obârşia de Câmp, cu ca­re­le în aşa-numita „corvoadă”, aici constructorii doar îm­bi­nân­du-le. Decoraţiile interioare au fost executate de o ade­vă­ra­tă pleiadă de pictori, specialişti din întreaga lume, ceva ase­mănător găsindu-se astăzi doar pe Valea Loirei, în Franţa. Co­loanele din marmură, scările din lemn sculptat, şemineul,şi oglinzile veneţiene, dădeau castelului un adevărat aer fran­ţu­zesc. Picturile, bibelourile şi biblioteca impunătoare se spu­ne că erau unice. Unică în România de atunci era şi centrala ter­­mică pe lemne din fontă masiva, ce asigura căldura în camere prin in­ter­me­diul ţevilor şi caloriferelor masive. Din faţa castelului, nu lipsea nici fântâna arteziană.

       Cons­­trucţia a fost prevăzută şi cu balcoane de marmură pe toate cele patru laturi. Palatul era si inca e de o frumusețe cum rar îți este dat să vezi in zonele rurale din Romania. Legenda spune că pretenţioasa fran­ţu­zoa­ică a refuzat căsătoria cu boierul Pleşa, deoarece castelul nu avea WC-uri interioare, iar acoperişul nu era făcut cu mo­nezi de aur.

      Purtând în suflet durerea iubirii neîmplinite, boierul se întorcea ori de câte ori avea ocazia la Obârșia de Câmp. Un administrator sârb, servitori, bucătărese aveau grijă de moșie și palat, în vreme ce oamenii din sat munceau pământul boierului, căci aceea era singura lor sursă de venit. De sus, din balconul de la ultimul etaj al castelului, boierul scruta cu privirea zarea, în timpul vizitelor sale. Tot de la balcon admira jocul tinerilor flăcăi și al fetelor din sat, la zi de sărbătoare, căci în fiecare primăvară, când se înființau culturile, și toamna, când se recoltau, boierul lăsa în urmă Parisul pentru a veni pe moșia din Obârșia de Câmp. Prin grija lui s-a făcut și primul heleșteu din comună, la marginea satului, pentru ca apoi o salbă de heleștee să scalde până în zilele noastre aceste meleaguri mehedințene.

      Boierul Gheorghe Pleșa s-a stins fără a-și găsi alinarea sufletului, la Paris, necăsătorit, fără moștenitori. La palat s-au tras obloanele din lemn. Șemineele nu s-au mai aprins, candelabrele nu au mai luminat chipurile îngerilor din colțurile tavanelor, scara din lemn frumos sculptat nu a mai scârțâit sub pașii stapânului.

Stăpânul a murit la vârsta de 90 de ani în Franţa şi, neavând moştenitori, castelul a rămas al nimănui.

     Dupa 1990, mulţi oameni de afaceri, chiar şi străini, s-au perindat în preajma Castelului Pleşa din comuna Obârşia de Câmp, judeţul Mehedinţi, intenţionând să îl renoveze şi să-l redea circuitului turistic, toate încercările au eşuat. Mai mult decât atât, un om de afaceri belgian a promis ca va face un domeniu de golf acolo si la concesionat. Dar totul a fost o mare minciună.

      Acum, Primăria Obârşia de Câmp a scos din nou la concesionare Palatul Pleşa. Au in plan sa atraga chiar ei fonduri pt. renovarea si restaurarea palatului in caz ca nu gasesc persoane interesate pt. concesionarea lui.

Conacul Hagi Theodoraky

                                      

                                         

  foto veche http://volganeagra.blogspot.ro/

 Se poate observa cum in mai putin de doi ani, a disparut acoperisul.

   

                                   Ca in final sa ramana doar atat.

 

           Conacul Hagi Theodoraky din judetul Ilfov,comuna Grădiştea. Situat la sud de lacului Căldăruşani, lîngă Biserica Adormirea Maicii Domnului, având adresa Str. Bisericii Maxineni nr. 10 (fosta adresă: Str. Bisericii nr. 589) este o clădire de jum. sec al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea.

           Conacul a fost ridicat ca reşedinţă de vară de arhitectul Ruher în anul 1896. Familia Theodoraky păstrează moşia până în anul 1949. Proprietatea este naţionalizată prin decretul nr. 83 din anul 1949, iar până în anul 1953, conacul şi parcul au rămas în gospodăria colectivă a satului Grădiştea. Între 1953 şi 1974, conacul a fost destinat şcolii săteşti, iar după ridicarea noului imobil pentru şcoală, conacul este transferat în administraţia Transcom de către Consiliul judeţean Ilfov, în februarie 1976.

Clădirea nu este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din pacate.

           A fost vandalizat si se afla in stare avansata de degradare. Este o constructie in stil eclectic de tranzitie la limita dintre eclectic si neoromanesc.

Decoratiuni, stucaturi, ancadramente si picturi ca aici nu am vazut pana acum. Nu cred ca o constructie de dimensiunile acestui conac mai detine o asemenea broderie mai ales in interior. Acum cativa ani am avut o banuiala ca nu va mai ramane nimic din el si nu m-am iselat. Astazi nu au mai ramas decat bucati de temelie si niste caramizi risipite.

Hagi Theodoraky a avut nouă copii împreună cu soţia sa, din care doi au murit de tineri. Printre cei rămaşi se numără trei fete şi patru băieţi (Costache, Ghiţă, Iancu şi Mihalache). Toţi s-au ocupat cu comertul după ce au făcut practică în prăvălia tatălui lor. El a extins afacerea de lipscănie, cumpărând prăvălii şi terenuri prin tot orasul

           Deşi nu ştia carte, Hagi Theodoraky şi-a creat un păienjeniş negustoresc. Peste 200 de negustori erau prezenţi în catastiful firmei. El a fost chiar şi un întreprinzător ingenios în ceea ce priveşte transportul mărfurilor. Primele magazine ambulante au fost create la iniţiativa lui Hagi Theodoraky, afacerea fiind de mare succes.

 

A detinut mai multe propietati:

 

    Casa din mahalaua Oţetari, ce exista până de curând pe str. Italiană 22, acum pe locul ei, după ce a fost lăsată o perioadă în ruinare, se înalţă o altă clădire;

    O prăvălie în Hanul cu Tei;

   Grupul de prăvălii “Hănişorul” de pe Uliţa Lipscani din Bucuresti posibil a fi aceeaşi cu proprietatea arsă la Marele Foc din 1847 şi pentru care Costache Hagi Theodoraky obţine de la Sfatul Orăşenesc autorizaţie de construire „din nou”.             

       După moartea lui Costache Hagi Tudorache imobilul este moştenit de Eliza Hagi Theodoraky. Clădirea a fost denumită Hanul Hagi Theodoraky.